Fiul lor murise cu 27 de ani în urmă. Însă într-o zi acest tânăr a bătut la ușa lor…
15 decembrie 1985. Alla nu va uita niciodată acea zi și nici soba blestemată. În casă era frig, iar ea era în luna a 7-a de sarcină. A ieșit afară să taie lemne. A ridicat toporul și… naștere prematură. Alla a stat în comă 3 zile, apoi a venit medicul și a anunțat-o că copilul murise. În acest timp la spital a venit soțul ei, Slava. Era beat și vesel. Alla îi spune că divorțează. De la spital o ia mama ei…
Marea DRAMĂ
– Mult timp nu-mi venea să cred că copilul a murit. Căutam martori și dovezi. Apoi am mers la biserică și am pus o lumânare. Asta e…
Dar cu Slava mă împac din nou. Stăm în pat și numărăm. Acum fiul nostru ar fi avut 3, 4, 5 anișori… Apoi am început să vorbim despre emigrare. Părinții lui erau în Israel. Am început să adunăm documentele. Însă mama lui a făcut un accident cerebral în Israel, iar aici s-au îmbolnăvit părinții mei. El a plecat să aibă grijă de ai săi, eu am rămas să am grijă de ai mei..
Apoi Alla s-a căsătorit cu un alt bărbat. La scurt timp a divorțat. Rând pe rând și-a îngropat părinții și toate rudele. Trăia în același apartament cu fratele său bolnav. ”Viața mea era terminată. Totul se terminase…”
Măcelul
– Mă numesc Andrei. În orfelinat eram 110 copii și nici unul sănătos. Un adevărat măcel. Ce țin minte din timpul orfelinatului? Operația la picioare. Am picioare ”cârne” iar operația mi le-a făcut și mai ”cârne”. Directorul orfelinatului ne interzicea să scriem părinților. Aveam adresa lor. Scrisorile se întorceau înapoi. Abia mai târziu am aflat că locuința părinților a fost demolată. Mă gândeam mereu la mama. Oare cum arată? Cum miroase? Ce ochi are? La tata nici nu îndrăzneam să mă gândesc…
Dar asta era puțin. La 18 ani trebuia să ies din orfelinat și să mi se dea pensie. Directorul mi-a spus că nu o să văd nici un ban și m-a internat în spitalul de boli neurologice. Un spital închis din care nu poți ieși dacă nu ai un tanc propriu. Dar eu doream să fug de aici. Aveam ochi albaștri. Oamenilor le plăceau ochii mei. Într-o zi m-a vizitat o familie de adventiști. Au spus că mă vor scoate de aici și vor avea ei grijă de mine. Cum m-am văzut în libertate, am scris unei organizații specializate, să-mi găsească părinții. Într-o săptămână au găsit-o pe mama. Era în orașul vecin…
FINALUL
– Mult timp nu-mi venea să cred. Apoi m-a sunat Andrei. Am tăcut 40 de minute plângând la telefon. Am spus că vin la el chiar acum. Era ora 22:00. El mi-s spus să aștept până mâine. Știam că îl voi recunoaște din prima pentru că trebuia să aibă ochi albaștri ca ai mei și a lui Slava. L-am sunat pe Slava și i-am spus că fiul trăiește. Era fericit. La 58 de ani viața lui iarăși a început să aibă sens. A venit din Israel în decembrie. L-am întâlnit la aeroport împreună cu Andrei. Atunci am înțeles că el a venit nu doar la fiul său, dar și la mine…
– Până acum nu aveam nimic. Acum am și mamă și tată. Dumnezeu ne-a reunit pe toți trei. Am adunat toate documentele. Plecăm de aici în Israel. Zburăm cu avionul deasupra maternității. Acum suntem deasupra orfelinatului blestemat. Văd vârfurile albe ale munților. În țară nouă începem o viață nouă. Avem încă mult timp…