De ce Constantin e sfântul ortodocșilor, dar nu și al catolicilor
21 mai este o zid din calendarul creștin, dedicată Sfinților Împărați Constantin cel Mare și mama sa, Elena. Cei doi au trăit în secolele III – IV după Cristos, dar recunoașterea lor postumă diferă de la o confesiune creștină la alta.
Astfel, Biserica Ortodoxă în ansamblul ei a decis că fostul împărat roman e vrednic să aibă rangul apostolilor lui Iisus Hristos și ca atare nu a ezitat, în ciuda unor momente controversate și prelungi ale vieții acestuia, să-l numească sfânt și să-l introducă pe ușa din față în calendarul creștin. Biserica Catolică, mai exact Biserica Romei, dar și cea Protestantă, nu a făcut același pas.
De unde vin diferențele?
De numele acestuia sunt legate, fără doar și poate, două momente esențiale ale Bisericii creștine din primele secole. În primul rând elaborarea Editului de la Milano, din 313, act oficial în urma căruia creștinismul devine religie tolerată, ca și toate celelalte existente la acea oră în întregul imperiu.
Creștinii, care vreme de aproape trei secole după moartea lui Isus Cristos, fuseseră denigrați, urmăriți și uciși pentru credința lor, deveneau în sfârșit membri ai imperiului cu toate drepturile ce decurgeau de aici.
De remarcat că acest edict nu a fost semnat doar de Constantin, ci și de celălalt „administrator” al Imperiul Roman de la acea dată, cel din partea apuseană, Liciniu. În fapt, istoria a reținut că acest Liciniu a trimis o o scrisoare guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze imediat orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie returnate.
Scrisoarea nu consfințea, nota bene, creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină. În fapt, Liciniu „călca” pe linia deschisă doi ani mai devreme de predecesorul său, Galeriu, care emisese în 311 un edict de toleranță față de creștini.
Istoria, ca să folosim un eufemism, e scrisă însă de învingători, așa că în cele din urmă „tradiția” a mers pe anul 313, și în principal pe rolul jucat de Constantin în această poveste demult uitată. În scurt timp, între cele două capete încoronate izbucnește, ca de atâtea alte ori în istorie, o serie de diferende, care se încheie în anul 325, prin capturarea și executarea lui Licinius.
citește continuarea pe click.ro