De ce a fost asasinat Domnul Tudor?

Şi totuşi. Dacă madam Protopopescu îl transferă cu nonşalanţă pe Tudor Vladimirescu din regnul politic în etericul tărâm al poeziei, partenera ei de poker pare a fi victima unei confuzii nu mai puţin vinovate, încadrând oarecum personajul în domeniul istoric, dar atribuindu-i o calitate pe care evident autorul schiţei i-o refuză: cea de domnitor. Aşa să fie oare? Desigur, în accepţiunea tradiţională, istorică şi legală, fostul vătaf de plai nu a fost niciodată domn al Ţării Româneşti. Dar ce a fost atunci Tudor Vladimirescu? Conducătorul unei răscoale ţărăneşti, omul Eteriei, unealta masoneriei sau a ţarului Alexandru I sau poate partenerul unei părţi a boierimii într-un proiect mai larg ce viza restabilirea domniilor pământene şi refacerea, măcar parţială, a unei autonomii prea ades ciuntită în ultima sută de ani de Sublima Poartă?

Ca elev de gimnaziu am învăţat, undeva în a doua jumătate a anilor ’60, despre răscoala lui Tudor Vladimirescu. Deja în liceu, fostul pandur fusese promovat de istoriografia oficială drept liderul unei mişcări revoluţionare, pentru ca, cinci ani mai târziu, în timpul facultăţii, să audiez cursul despre revoluţia de la 1821. Ceea ce ne făcea pe noi, studenţii, să ne întrebăm ironic: De ce a început Vladimirescu revoluţia în 1821? şi să ne răspundem subversiv: Ca să aniverseze o sută de ani până la înfiinţarea P.C.R.Dintru început trebuie remarcat că, indiferent de terminologia folosită, personalitatea lui Tudor, acţiunile şi ideile sale sunt esenţiale în desfăşurarea şi programul mişcării iniţiate de el în ianuarie 1821. Dacă în timpul revoluţiei de la 1848 avem de-a face cu o adevărată elită conducătoare (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Nicolae Bălcescu, fraţii Goleşti, Avram Iancu, Simion Barnuţiu, etc), care îşi asuma rolul de ideolog şi lider al fenomenului paşoptist, în cazul mişcării de emancipare de la 1821, Vladimirescu acaparează avanscena, contribuţia sa în iniţierea şi evoluţia evenimentelor fiind determinantă. Caracterul mişcării de la 1821 a suscitat în istoriografia românească vii controverse sintetizate practic în dilema preeminenţei socialului sau naţionalului în cadrul revoluţiei, precum şi a raporturilor lui Tudor cu Eteria: colaborare, subordonare sau independenţă. Nu întâmplător, primii istorici care au analizat faptele Vladimirescului şi le-au evidenţiat esenţa naţională şi patriotică au fost doi dintre liderii revoluţiei de la 1848, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, ultimul afirmând clar că paşoptiştii „îşi iau ca misie de a continua programa revoluţiei de la 1821”. Ulterior, B.P. Hasdeu („cu anul 1821 se redeşteaptă din dureroasa-i letargie conştiinţa naţională a ramurei latine de pe ţărmurile Dunării”), A. D. Xenopol („mişcarea lui Tudor, socială la început, fu împinsă de boierii cu care el se aliase pe tărâmul politic şi naţional”), C.D. Aricescu, precum şi Nicolae Iorga (care însă minimalizează capacităţile de conducător ale lui Tudor) sau D. Bodin mai târziu vor merge pe aceleaşi directive, scoţând în relief latura naţională a mişcării lui Tudor şi mai puţin pe cea socială.

„Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”

Evident, după 1945, în noile împrejurări politice în care cercetarea istorică românească va fi nevoită să-şi desfăşoare activitatea, accentul va cădea masiv pe componenta socială a evenimentelor de la 1821, carieră de lungă durată făcând celebra şi acum deja uzata sintagmă: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Începutul îl face – cum altfel – Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectualul de serviciu – ca să nu spunem singurul – al partidului comunist.

Disident avant la lettre faţă de poziţia ulterioară a partidului, în cartea sa Un veac de frământări sociale (1821-1907), Pătrăşcanu considera că Tudor „nu ţintea la răsturnarea privilegiilor şi la desfiinţarea lor şi nici la promovarea unei noi scări sociale”. În plus, Vladimirescu se face vinovat, în concepţia liderului comunist, de „capitulare în faţa protipendadei”, mai cu seamă după intrarea în Bucureşti. Dacă această contribuţie a lui Pătrăşcanu la analiza evenimentelor de la 1821 mai poate fi încă încadrată în limitele unei anumite probităţi ştiinţifice, ceea ce se întâmplă în anii de tristă amintire ai „obsedantului deceniu” întrece orice imaginaţie. Istoriografia românească aflată la cheremul unor veleitari stalinişti de cea mai joasă speţă, în principal cuplul Răutu-Roller, produce aberaţii istorice la limita dintre patologic şi ridicol. Apogeul e atins în 1956, când vede lumina tiparului cartea lui Solomon Ştirbu, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale. Acolit al lui Mihai Roller, Ştirbu reuşeşte „performanţa” de a „demonstra” că Tudor Vladimirescu căzuse victima spionajului... englez! Pentru a-şi face cititorii – pe care probabil îi considera idioţi – să înţeleagă realităţile anului 1821 în cheia ideologic-politică a anilor ’50, Solomon Ştirbu foloseşte abrevieri menite să inducă în mintea celui care s-ar fi încumetat să-i parcurgă „opera” similitudinea dintre „Sfânta Alianţă” şi N.A.T.O. Astfel, Imperiul Austriac devine Statul Ultrareacţionar Austriac – SUA, iar acţiunea Eteriei, Planul Comandamentului Unităţii Supreme – PCUS. Noroc că această aberaţie istorică a primit totuşi replica istoricilor serioşi, în frunte cu academicianul Andrei Oţetea, care, chiar în acele neprielnice timpuri, înţelegeau să nu abdice de la minima onestitate ştiinţifică.

În siajul aceleiaşi falsificate abordări istorice se înscrie şi cea mai importantă realizare cinematografică dedicată eroului de la 1821, filmul „Tudor” în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu semnat de Mihnea Gheorghiu. Realizată în 1963, pelicula reia toate poncifele istorice ale epocii. Boierii sunt răi fără excepţie, Tudor în înţelegere cu Eteria se ridicase de fapt contra turcilor care în final îl şi asasinează, undeva are loc o bătălie inexistentă cu un mare ban, de asemenea inventat de scenaristul filmului etc. Până astăzi însă, rămân de referinţă interpretarea lui Emanoil Petruţ, distribuit probabil în rolul vieţii sale, precum şi inspirata coloană muzicală semnată de Gheorghe Dumitrescu. Dincolo însă de tributul plătit ideologizării fără limite a cercetării istorice, a existat în acei ani şi o dispută ştiinţifică al cărei punct de plecare l-a reprezentat cartea profesorului Andrei Oţetea din 1945, dedicată mişcării de la 1821. Autor al unei remarcabile sinteze închinate Renaşterii, distins intelectual, academician şi director al Institutului „N. Iorga”, el lansează teza subordonării lui Tudor faţă de Eterie, considerându-l pe acesta nici mai mult, nici mai puţin decât un „mandatar” al acesteia.

Concluziile la care ajunge Andrei Oţetea şi pe care, cu unele nuanţări, le va menţine şi în următoarele sale studii şi cărţi din 1956 şi 1971, sunt pe cât de categorice, pe atât de nedrepte faţă de adevărata personalitate a lui Vladimirescu: „acceptând de la boierii eterişti mandatul de a răscula ţărănimea şi căutând să-l aducă la îndeplinire prin făgăduieli de emancipare economică şi socială, Tudor s-a pus de la început într-o situaţie falsă care avea să apese asupra întregii lui cariere revoluţionare şi, în cele din urmă, avea să-l ducă la pieire”. Autoritatea şi prestigiul de care se bucura academicianul Oţetea au făcut ca teoria lui să se impună în câmpul istoriografic românesc, deşi principalul document pe care se baza întreaga argumentaţie, un aşa-zis legământ al lui Tudor cu Eteria, este destul de controversat. Supraevaluarea rolului jucat de Eterie şi minimalizarea personalităţii lui Vladimirescu au părut totuşi în ochii majorităţii istoricilor români drept excesive. Pentru autorii compendiului de istoria României din 1974 (Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu şi alţii), legământul lui Tudor cu Eteria nu era unul de subordonare, ci „o convenţie care consemna o alianţă politică între revoluţionarii români şi greci”.

Continuarea pe historia.ro