byron: „nu am avut vreun plan de marketing în spate, să așteptăm să se împlinească 30 de ani de la Revoluție” (partea a II-a)

„Oameni blocați, care după o anumită vârstă nu au mai ascultat nimic nou”

Andrei Zbîrnea: Tot în podcastul respectiv, Dan a susținut că el nu a vrut ca byron să ajungă în „zona de metal, cel mult grunge”, citat închis. Cum arată scena rock din România la momentul 2020? Mainstream, underground, metal, prog, alternative, indie? Puteți face o radiografie?

Dan Byron: În primul rând, noi, români fiind, suntem atât de puțin cunoscători de muzică românească, că n-am putea să îți facem nicio radiografie. În al doilea rând, mai e o chestie: nu există nicio platformă, niciun loc, nicio revistă care să-ți spună ție ce a apărut în România, măcar ce a apărut, nu să-ți spună și câteva cuvinte despre fiecare material lansat. Muzici și Faze era o chestie anuală, care făcea o enumerare a aparițiilor din anul ce tocmai se încheiase, dar nu era în timp real.

Am încercat eu la un moment dat pe blog să țin pasul, dar este dificil pentru un singur om să facă asta. Mai mult, informația nu există, iar multe trupe se pare că nu vor să se știe că au scos un disc nou. În plus, uitându-mă la toată muzica românească, nu doar la metal și la progressive, mie mi se pare că e întotdeauna cu vreo zece ani în urmă, că încearcă să facă ce se făcea în Occident în urmă cu un deceniu.

Și, în al doilea rând, este cu multe niveluri sub ce făceau ăia cu zece ani în urmă. Anii în care nu s-a putut face muzică cum trebuie în România încă se simt. Noi încă nu avem cultura aia care să ne facă atât de relaxați încât să facem lucrurile foarte mișto.

Sergiu Mitrofan: Eu sunt fascinat de nostalgia generației mele și a celei un pic mai în vârstă decât a mea față de muzica tinereții lor. Toți țin cu dinții de ea și în continuare ascultă aceleași lucruri, în condițiile în care există alternative actuale mult superioare.

Pe de altă parte, gusturile muzicale ale fiecăruia se formează mai ales în zona adolescenței. Dar văd mulți oameni blocați în povestea aia care după o anumită vârstă nu au mai ascultat nimic nou. Și foarte multă lume este blocată undeva în zona anilor ’90. Mai ales dacă vorbim despre rock. Nu o spunem cu un aer superior, e o simplă observație.

DB: E și o chestie de natură psihologică: oamenii care au prins perioada aia a anilor ’90 o asociază și cu deschiderea ușilor, brusc cu libertatea de a avea orice fel de muzică. Dar s-au blocat acolo, la deschiderea ușilor.

László Demeter: Eu am observat în orașul din care provin, Târgu Mureș, că te influențează foarte mult muzica cu care începi să cânți. Când ești muzician și începi să cânți un anumit stil de muzică, am observat la foarte mulți că îți creează o potecă pe care ți-e foarte greu să o mai părăsești. De exemplu, dacă ai început să cânți piese Metallica, îți creezi reflexe pentru un anumit fel de piese sau pentru un anumit tip de tehnică/efect.

Mai e ceva: dacă nu te ții de treabă, îți dispare curiozitatea de a căuta lucruri noi. Eu am crescut cu revista Metal Hammer versiunea ungurească, unde în fiecare lună existau recomandări și recenzii. Acum, locul revistelor a fost luat de newsfeedul de Facebook. Pe vremuri căutai chestii care te interesează, acum tu selectezi din chestiile care ți se oferă. Din păcate, apetitul pentru căutat chestii noi cam dispare.

„Gusturile se și discută și se și educă”

DB: Putem lua exemplul oamenilor care au copii foarte mici. Pentru o perioadă, viața lor se schimbă radical, iar ei nu mai caută informație nouă. După care acest lucru devine obișnuință. Nu doar apariția copiiilor, ci și un job, un grup nou te pot face să renunți la obiceiul de a căuta muzică nouă.

Dan Georgescu: Tot legat de scenă, nu cred că sunt de neglijat progresele majore care s-au făcut în ultimii zece ani. Diferența între ce este acum și ce era în urmă cu zece sau cincisprezece ani este uriașă. Și nu mă refer la muzica în sine. Muzică bună va exista mereu, la fel și muzică proastă. Gusturile se și discută și se și educă.

Mai toate trupele, de la un punct încolo, merg cu sunetist, merg cu o dubă, merg cu un contract, totul este fiscalizat. Există anumite contracte prin care poți să refuzi concerte dacă nu sunt îndeplinite condițiile discutate inițial. Poți să dai în judecată organizatorul dacă nu ai fost plătit, poți să nu cânți dacă sună prost. Acestea sunt niște lucruri la care nu se gândea nimeni acum zece ani. Cred că se face și muzică mai bună decât se făcea acum 20 de ani în România. Se face însă și muzică mult, mult mai proastă.

AZ: Cum educați publicul să facă o trecere lină dinspre Iris, Cargo, Trooper spre voi, spre Robin and the Backstabbers, spre Am Fost la Munte Și Mi-a Plăcut, Valerinne sau chiar Asemic? Și nu mă refer aici doar la un public tânăr, curios, urban, spongios, care absoarbe muzică nouă, ci mai degrabă la un public comod, care ascultă ce se dă la anumite posturi de radio și care nu prea vrea să iasă din mainstream.

DB: Ar putea exista o cale dacă ei ar veni la concertele noastre. Trebuie să deschidă și ei o ușiță. De exemplu, am avut recent un concert la Râmnicu Vâlcea, într-un club foarte OK, care există de foarte multă vreme. Acolo n-am avut prea mare succes cu byron de-a lungul timpului. Când am aflat cine are succes acolo, am zis OK, asta e. Nu am cum să-i iau pe oamenii care merg la concertele alea, să-i aduc cu forța la concertele noastre. Trebuie să vină și de la ei.

DG: E varianta trupei de deschidere și e și varianta radioului, când oamenii aud o piesă și apoi te descoperă cu alte melodii sau albume. Dar doar un procent infim din cei care aud prima dată de tine la radio vor căuta mai departe alte piese sau albume.

foto:Năluca

AZ: Cum a fost turneul de promovare al albumului Nouă? Ați avut sold-out la Arene pe 9 noiembrie 2019, în Control pe 27 februarie 2020. La fel. Ați avut parte și de reacții inedite de la fani? Ați observat și figuri noi printre cei care au venit la concertele voastre?

SM: Aș putea răspunde eu la întrebarea asta, pentru că zilele acestea m-am uitat prin arhiva de poze și am mai făcut ordine prin fotografii de la începuturi și până în prezent. Și m-am distrat de schimbările lui Dănuț mai ales: de la bas la tobă apoi la chitară. Ce voiam să spun e că, pe lângă nucleul dur de fani, mai există o serie de oameni pe care nu-i recunoaștem. Nu vorbim doar de publicul captiv al unei locații, de exemplu publicul de la Hard Rock Cafe.

Ovidiu Cristian: La ultimul concert din Expirat, 80% din public era nou. Eu personal nu i-am mai văzut nicăieri. Cel puțin nu în cluburile mici, unde ai contact vizual cu oamenii și îi saluți.

DB: Eu i-am remarcat și după reacții, erau altele decât cele obișnuite. Și mai ales reacția la piese. Foarte puțini dintre ei știau și alte piese în afara cele incluse pe Nouă.

„Mi-ar plăcea să mă arunc în public și să-i iau pe toți în brațe”

DG: Deși poate fi interpretabil (am lansat albumul la 30 de ani de la Revoluție, exact cu mesajul ăsta), nu am lansat intenționat discul acesta în 2019. Noi nu mai lansaserăm material discografic de aproape patru ani. Nu am avut vreun plan de marketing în spate, să așteptăm să se împlinească 30 de ani de la Revoluție.

Singura chestiune gândită a venit la videoclipul piesei Cântec de Leagăn, unde trebuia să zguduim pe toată lumea cum puteam în acele zile. Scopul era acela de a pune degetul pe chestia respectivă, să ne amintim. Artistul, vrând-nevrând, este un formator de opinie, este un educator. Asta e o mare responsabilitate.

AZ: Știu (mai ales din postările lui Sergiu) că infrastructura rutieră e una dintre cele mai importante probleme cu care vă confruntați când vine vorba de concertele din țară. Cum vă apărați de această situație neplăcută? Ce ați citit, ce seriale ați văzut, ce albume ați ascultat în cel mai recent periplu prin țară?

DB: Dacă ne întrebi ce ascultăm, ascultăm tot felul de chestii, fiecare ascultă altceva. Ascultăm inclusiv podcasturi. Dănuț vă recomandă Radiolab. Ăla m-a ținut în viață pe multe drumuri.

DG: Când nu mai ai chef să auzi nicio notă muzicală, nicio tobă, nicio chitară, bagi un Radiolab. Ultimul album ascultat este de la Cattle Decapitation – Death Atlas (2019). Este genial. Black metal.

DB: De curând, ne-am făcut un grup de recomandări de la unul la altul. Încă nu am profitat de el. L-am făcut pe final de turneu.

DG: Eu am ascultat ultimul album al Innei și mi-a plăcut.

AZ: Cum ar arăta publicul ideal pentru voi? Care ar fi setlistul pentru acest gen de public?

OC: Zeitgeist, Șobolani și Ciocoi, Acasă...

SM: Pentru mine publicul de la Control a fost aproape de cel ideal, de cel pe care mi-l doresc la un concert.

DB: Publicul din București este foarte bun pentru noi. La lansarea de la Arene, când am cântat în mijloc, îmi venea să îi iau în brațe pe toți. Mie mi-ar plăcea să mă arunc în public și să-i iau pe toți în brațe.

LD: La faza cu cântatul în mijlocul sălii, eram cu toții sceptici, mai puțin Dan. Calculaserăm cum ajungem acolo, dacă e totul OK, dacă nu se aude toba decalat. A fost o energie enormă. Și poate că asta e atitudinea pe care ar trebui să o avem mai des: acesta poate e ultimul concert din viața noastră, hai să dăm totul!

DB: Tot legat de reacții venite de la fani, să povestesc despre cel mai frumos stage-diving. Cel al lui Peter Gabriel, din Grecia, 1987. Peter Gabriel se întoarce cu spatele, deschide brațele și se lasă să cadă. În spatele lui nu știe cine e, se poate să nu fie nimeni. Se poate da la o parte toată lumea, se bazează pe încredere.

Geneza și pașii din laborator ai unui hit

AZ: Cu Capul în Nori și Consumatori de Vise pot fi numite hituri din perspectiva unei scene semi-underground. Poate mai sunt și altele. Când îți dai seama că ai scris un hit și cum se simte asta din interior spre exterior?

DB: La piesa Cu Capul în Nori am știut că e hit în momentul în care am terminat de scris. Cu toții am simțit asta. În momentul în care l-am terminat, l-am dat pe mail tuturor. Toată lumea a zis același lucru: ăsta e hitul. Inițial era în engleză, apoi ne-a venit ideea să traducem tot. Până în momentul de față este cea mai cunoscută piesă a noastră.

La piesa Consumatori de Vise am lucrat foarte mult. Am ajuns foarte greu la o formă. Ideea de a lansa pe single piesa asta a venit de la PR. PR-ul este format din oameni care ne cunosc foarte bine, unul dintre ei fiind soția mea. PR-ul a venit cu argumentul că dacă vrem o piesă care să explice cum stă treaba cu Nouă, atunci aia este piesa. Nu ne așteptam să prindă, pentru că o credeam prea dură pentru radiouri. Dar au avut mare dreptate.

SM: În 2020 nu prea mai există neapărat albume decât pentru moși d-ăștia ca noi. Simplul fapt că am scoate un single ar fi suficient pentru foarte multă lume.

AZ: Referitor la discul Perfect (2011), cum faceți diferența între un cover și o reinterpretare? Cum l-ați convins pe regizorul Nae Caranfil să apară pe album?

DB: Coverul este o reinterpretare. Bineînțeles că poți să cânți identic, dar atunci de ce ar asculta cineva varianta ta? Dacă îți place o anumită piesă care nu e a ta și o cânți în concert e una, dar dacă o fixezi pe un suport și o lansezi e cu totul altceva. E ceva mai mult decât cântat același lucru.

Pe Nae Caranfil l-am convins greu să contribuie la album. Am auzit Songul Pușcăriașului la un semi-chef. De când îl cunosc pe Nae, nu cred că a dormit o noapte. Și chiar dacă n-a dormit-o, nici măcar n-a stat acasă. Tot timpul e undeva în oraș, cu cineva, la o vorbă, la un pahar. Tocmai îl cunoscusem în perioada respectivă, și în barul respectiv era un pian. La un moment dat s-a apucat să cânte și el cântă foarte multe piese care-i plac de la artiști de genul Frank Sinatra.

Așa a cântat și Songul Pușcăriașului, fază la care mie mi-a picat falca. Cum, există această piesă minunată în română și eu nu o cunosc? Am aflat atunci că piesa fusese scrisă chiar de Nae, dar că el nu o fixase pe vreun suport și nici nu o lansase. Iar la momentul în care am început să adun piese pentru albumul Perfect (2011), m-am gândit și la piesa aia, că nu aveam cum să nu mă gândesc. M-a refuzat politicos. El voia să scoată un musical scris încă din anii ’80 și nu ar fi vrut să ofere această mostră înainte să-l lanseze integral.

Am înțeles argumentul lui. În aceeași seară mă sună înapoi. Ieșise din casă, se întâlnise cu niște prieteni, le povestise faza și prietenii l-au convins să apară piesa pe albumul byron. A pus o singură condiție: „Dacă vă las să cântați piesa asta, atunci trebuie să mai facem încă o piesă tot de pe același musical și să cânt eu cu voi.” Ne-a dat mai mult decât ceruserăm.

Filme & alte muzici

AZ: Dacă ar fi să alegeți un film pentru care să fi scris coloana sonoră, care ar fi acela? (un răspuns din partea fiecăruia)

DB: Unul dintre filmele mele preferate are și o coloană sonoră fabuloasă. M-aș băga să fac muzica, dar nu cred că aș ajunge niciodată la nivelul ăla de profunzime. Vorbesc de Interstellar. Dar dacă aș face muzică la ceva, cred că aș face la un film de Tarantino. Un Pulp Fiction. Nu ar fi la fel de profund ca la Interstellar, dar m-aș distra teribil. Aș mai face și la un Sorrentino, tocmai ce mă uit la The New Pope.

SM: Cred că mie mi-ar plăcea să fac ceva pentru un teatru. O combinație de teatru-film. Poate The Sunset Limited.

OC: Eu aș face muzica pentru un film românesc: cu ciorbă, cu lăutari.

LD: Eu sunt mare fan David Fincher. Probabil că aș scrie muzica la ceva mai necunoscut, precum The Game.

DG: Mie-mi place Martin McDonagh, care a făcut In Brugge, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, Seven Psychopaths. Aș accepta la oricare dintre aceste filme.

AZ: Care este pentru voi albumul perfect? Unul singur, nu se acceptă derogări.

LD: The Dillinger Escape Plan – Ire Works (2007).

DG: Eu nu știu care este albumul perfect.

SM: Eu știu care e albumul Perfect. A fost scos de formația byron în 2011.

DB: Sunt multe care pot fi incluse la categoria asta, dar e unul care m-a marcat pe viață. E vorba de Roger Waters – Amused to Death (1992).

OC: The Dark Side of the Moon (1973) de la Pink Floyd.

3 martie 2020

#interviuripentrurealitate