Băutura în vremea războiului. Ce şi cum beau soldaţii?
Viaţa pe frontul de luptă este un joc de noroc adesea, iar cel mai mare inamic al fiecărui soldat este moartea. Pentru a putea face faţă provocărilor zilnice, soldaţii, din cele mai vechi timpuri, şi-au găsit curajul sau şi-au înecat amarul în diverse licori spirtoase – mai mult sau mai puţin rafinate, mai slabe sau mai tari – după puteri şi nevoi.
Un imperiu al ginului
Ginul şi apa tonică au fost cucerite de armata Companiei britanice a Indiilor de Est şi, la fel ca multe alte „băuturi de război”, au apărut în urma unor experimente în scopuri medicinale. În India, precum şi în alte regiuni tropicale, malaria constituia una dintre cele mai mari şi mai persistente probleme. În anii 1700, s-a descoperit un leac pentru a trata boala – chinina – substanţă care ridica problema gustului puternic amărui. Ofiţerii britanici din India de la începutul secolului XIX au început să adauge un amestec de apă, zahăr, lime şi gin peste chinină pentru a face medicamentul mai plăcut la gust. Astfel, cocktailul de gin şi apă tonică a devenit o băutură-simbol a Imperiului Britanic.
Militarii britanici au fost cei care au dus preparatul în cluburi, aşa că, în timp, cocktailul a fost învăluit de aburii eleganţei şi distincţiei. Aproximativ 75 de ani mai târziu, premierul britanic Winston Churchill confirma rolul său în salvarea „mai multor vieţi decât toţi doctorii din Imperiu”.
Din moment ce nu mai este folosit ca un remediu împotriva malariei, apa tonică din zilele noastre conţine mai puţină chinină, este, de obicei, îndulcită şi, prin urmare, este mai puţin amăruie decât cea din vremea raj-ului britanic.
Lupta cu zaiafeturile din Blighty
În vreme ce bărbaţii Marii Britanii trăgeau câte-o duşcă de coniac pentru a-şi întări nervii prin tranşeele Marelui Război, acasă, soţiile lor aranjau putinile într-o manieră mai mult decât obişnuită. Guvernul era îngrijorat, în special, cu privire la cantităţile de alcool consumate de muncitoarele din domeniul armamentului. Într-o inspecţie în patru pub-uri londoneze s-a descoperit că într-o oră, într-o sâmbătă seara, alcoolul era consumat de 1.483 de bărbaţi şi de 1.946 de femei. „The Times” relata că „nu conştientizăm cu toţii creşterea consumului de alcool ce s-a produs printre mamele următoarei generaţii, dar o putem considera o situaţie sumbră, ameninţătoare pentru civilizaţia noastră.”
În ianuarie 1915, Lloyd George pretindea că Marea Britanie „lupta cu germanii, austriecii şi băutura, şi din câte văd, cel mai mare dintre aceşti duşmani este băutura”. În acelaşi an, guvernul britanic a decis să pună punct situaţiei. A fost dat un „ordin împotriva cinstirii” prin care se cerea ca orice băutură comandată să fie plătită de persoana căreia aceasta îi era destinată. Pedeapsa maximă pentru încălcarea acestei reguli guvernamentale era închisoarea pe o perioadă de şase luni. „The Spectator” a sprijinit legislaţia, susţinând că era un obicei al claselor muncitoare să cumpere o băutură pentru „cunoştinţe întâlnite întâmplător, fiecare dintre ei trebuind, atunci, să dea o băutură tuturor celorlalţi”. Se credea că această măsură va „elibera sute de mii de bărbaţi dintr-o tiranie socială costisitoare şi nesăbuită”.
Ordinul a fost aplicat cu rigiditate. La 14 martie 1916, “The Morning Post” anunţa: “Ieri, în Southampton, Robert Andrew Smith a fost amendat pentru a-i fi cumpărat soţiei un pahar de vin într-o cârciumă din zonă. Acesta a relatat că soţia i-a dat şase penny pentru a plăti băutura ei. Doamna Smith a fost amendată şi ea cu un pound pentru a fi consumat băutura, iar Dorothy Brown, barmaniţa, cu cinci pound pentru a fi vândut băutura intoxicantă, contrar reglementărilor Comisiei de Control a Băuturilor Alcoolice (Liquor Control Board).”
Whiskey-ul, pe cale de dispariţie
Whiskey-ul a fost folosit în timpul Războiului Civil american ca stimulent pentru soldaţii răniţi, însă, pe măsură ce războiul a progresat, iar numărul victimelor a crescut, proviziile au scăzut dramatic. După un control la cel mai apropiat punct de ajutor, soldaţii răniţi erau transportaţi la un spital în afara câmpului de luptă, unde li s-ar fi putut administra alţi stimulenţi şi medicamente pentru ameliorarea durerii, după necesităţi. Însă, întrucât aceşti stimulenţi începuseră să dispară în mod misterios, unii dintre chirurgi şi intendenţi au fost dornici să investigheze chestiunea. O astfel de intendentă grijulie a fost Phoebe Yates Pember de la Spitalul nr. 2 din Chimborazo, din vârful Dealului Chimborazo, de la periferia vestică a oraşului Richmond, Virginia.
Continuarea pe historia.ro.