Au crescut fără familie și acum au curajul să-și transpună viața pe scenă

În cadrul galei "Mamă, Vreau Acasă", vor fi prezentate poveștile de viață a 3 tineri care au crescut în centrul de plasament.

Marius se numără printre cei 100.000 de copii abandonați în 1989 și își spune întreaga poveste de viață. 

M-am născut în sat, într-o familie de 13 frați. La 2 luni am fost smuls din brațele femeii care mi-a dat viață, mama. Am ajuns într-un leagăn din Onești care avea să-mi schimbe viața deoarece din acea secundă am devenit doar unul dintre cei 100.000 de copii abandonați din 1989 aflându-mă în unul dintre “centrele mamut” ale țării.

Aripile mi-au fost tăiate, culorile naturii cu care eram obișnuit acum au devenit doar niște amintiri. Locuiam între 4 pereți alături de alți copii debusolați, dar crescând am început să realizez că eu nu sunt acasă, am început să observ că locul în care trăiesc vrea să te limiteze, mă simțeam pierdut, singur.

La vârsta de 10 ani am trăit pentru prima dată sentimentul de nedreptate profundă. Eram în curte, jucându-mă cu un cărucior când o femeie m-a strigat “Marius, hai la masa!”. Fericit m-am îndreptat spre camera mea, care se afla la etajul 2 al clădirii. La jumătatea drumului un rulment al căruciorului cade pe scări, era greu și cădea cu o viteză ucigătoare dar nu i-am dat de seamă. Ajungând aproape de cameră aud de la etajul precedent vocea unei alte doamne “ Marius, în cancelarie. Acum!”. De această dată vocea era una sumbra, rece, care instiga răutate. Mi-am ascuns căruciorul sub pat și m-am îndreptat grăbit spre cancelarie, ajuns acolo femeia a stins toate luminile și a început să dea cu o coadă de matură în mine cu o violență cu care nu m-am mai confruntat până atunci. Am început să plâng și să țip dar în același timp și ea țipa la mine “Era să mă omori”. Nu înțelegeam, nu știam ce am făcut. Dădea cu ură și parcă cu fiecare lovitură primită se încărca și mai mult cu energie. M-am ascuns sub catedră și am încetat să mai țip, mușcând cu dinții piciorul mesei pentr a-mi reduce durerea. În acea zi am vrut să mă sinucid. M-am dus la geam și de la etajul unu am sărit, mă durea tot corpul după acea bătaie „ruptă din rai” dar, am luat aer adânc și mi-am spus „Acel loc nu este pentru mine”. M-am dus în gara din Comănești, unde vedeam fluxuri de oameni constant dar eu știam un lucru. Trebuia să supraviețuiesc, trebuia să-mi depășesc condiția. Am început să cerșesc prin trenuri, devenisem de data asta unul dintre copii care cântau în tren „mamelor din lumea întreagă”. Simțeam în mine o satisfacție enormă. De fiecare dată când primeam câte un bănuț sau când lumea îmi cerea ajutorul simțeam că pot să mă implic în societate, am simțit dragostea. Dormeam pe 2 scaune în sala de așteptare a gării, mă trezeam în fiecare seara la 4 din cauza frigului dar înduram. Nu mai voiam să mă întorc înapoi în acel loc, nu mai voiam să fac parte din acel centru, nu mai voiam să simt ura. Într-o seară a intrat un grup de huligani în sala de așteptare, au început să strige „dezbrăcarea, dezbrăcarea”. Nu înțelegeam ce se întâmplă, am început să plâng și m-am ghemuit. Nu m-am dezbrăcat dar ei au avut grija să se ocupe de acest aspect și am ajuns gol în cel mai brutal mod. După ce au plecat am început să mă simt greu, murdar, simțeam un lucru de neimaginat. Eram scârbit de modul în care viața își face simțită prezența, am vrut să mă schimb, am vrut să îmi depășesc condiția. Întorcându-mă la centru copiii dar și doamnele au aflat că aveam un frate mai mare dar nu m-a interesat, începusem procesul de „maturizare” începuse să nu-mi mai pese. Într-o zi au venit 2 dintre „soldații dizlocați pe vară” la centru, care surprinzător erau și frații mei iar aceștia m-au invitat într-o călătorie. Ajuns la dânsa, mama mea, fratele meu rostește către ea „ ți l-am adus pe Marius, copilul tău”, ea ma strânge în brate și începe să plângă. Stăteam ca un stâlp, nu simțeam nimic. Apoi a venit și rândul bărbatului care mi-a dat viață să mă cunoască. Au început toți să strige la unison „ Costică, Costică” iar după mici insistențe se aude o voce răgușită „ce-i? ce-i?”. Femeia care mi-a dat viata începe să-i explice că sunt fiul său, dăm mâna foarte formal și rece iar apoi începe să-și ceară scuze insistente iar eu îi răspund „Nu-ți cere scuze, nu am dreptul să te judec și îți mulțumesc”. Îi mulțumeam pentru că nu puteam locui în acel spațiu. Era o casa mică, sărăcăcioasa și pe cale să se dărâme. În sinea mea îi mulțumeam deoarece dacă nu aș fi fost trimis în centru nu aș fi putut devenii omul în care m-am transformat astăzi. În cămin aveam să cunosc alți copii și să mă descopăr pe mine. Mergeam des în gară, mă simțeam acasă acolo, lumea mă băga în seamă și îmi oferea atenție dar în același timp era o lume crudă și rea. Unii copii au fost uciși sau violați în gările prin care am călătorit. Eu, în schimb, am scăpat mereu ca prin urechile acului. Cineva de sus voia să devin un om puternic.