ADHD la vârsta adultă – de la minusuri la o perspectivă optimistă. Controverse
Se vorbeşte frecvent despre Deficitul de Atenţie Însoţit de Tulburare Hiperkinetica, mai degrabă cunoscut sub denumirea prescurtată de ADHD dar adesea, atunci când vedem acest diagnostic, gândul ne duce la o afecţiune asociată copiilor. Astăzi, când vorbim despre ADHD, ne referim la o diferenţiere uşoară dar importantă în funcţionarea normală a creierului, care determină pe un copil inteligent să aibă insuccese în plan şcolar şi să se poarte urât, în ciuda educaţiei excelente primite acasă. (Dr.Christopher Green, Dr. Kit Chee).
Din păcate însă, cel puţin jumătate dintre copiii trataţi pentru ADHD vor păstra o parte dintre caracteristicile afecţiunii lor şi la vârsta adultă. În 1993 s-a recunoscut oficial ca aceasta afecţiune există şi la adulţi.
Un adult cu ADHD are o minte agitată - plină de idei, dar greu de ţinut în frâu -, dificultăţi de învăţare specifice, o capacitate redusă de concentrare, neatenţie, o memorie slabă pe termen scurt şi un comportament hiperactiv-impulsiv, chiar dacă mai atenuat decât în copilărie; mai poate suferi de lipsă de organizare, de preocupări obsesive şi de lipsa încrederii în propria persoană, ajungând chiar până la depresie. ADHD afectează la adult abilităţile sociale, controlul impulsurilor precum şi receptivitatea la nevoile partenerului. Prin urmare, creşte riscul apariţiei stresului, disfuncţiilor familiale şi destrămării relaţiilor de orice natură.
Diferenţa dintre un temperament normal dar dificil şi ADHD – un concept de diagnostic atât de larg - nu poate fi uşor de clarificat. Şase din nouă comportamente specifice trebuie să fie prezente pentru a pune diagnosticul de ADHD (DSM IV). În British Medical Journal se vorbeşte despre faptul că din ce în ce mai mulţi experţi consideră că se abuzează mai des decât este cazul de diagnosticarea cu ADHD - în special în rândul băieţilor - astfel că aceşti copii etichetaţi ca atare vor primi medicaţie de care nu au nevoie şi care, mai mult, poate fi potenţial periculoasă.
Unul dintre motivele care duc la această situaţie nedorită se pare că ar fi cel financiar. Conflictele de interese cu industria farmaceutică nu sunt în niciun caz de neglijat: se estimează că în Statele Unite se cheltuie anual între 320 şi 500 de milioane de dolari pe medicamentele destinate persoanelor inadecvat diagnosticate cu ADHD.
Se afirmă chiar că, dacă Albert Einstein şi Steve Jobs s-ar fi născut în acest deceniu, cu siguranţă că ei ar fi fost diagnosticaţi şi probabil trataţi cu medicamente indicate bolnavilor cu afecţiuni mentale şi, în acest caz, lumea ar fi fost văduvită de munca a două genii.
Cercetările recente în domeniul neuroştiinţelor cognitive sugerează o conexiune directă între ADHD şi creativitate. Atât persoanele care au un tip de gândire creativă cât şi persoanele diagnosticate cu ADHD prezintă dificultăţi în a-şi ţine în frâu activitatea cerebrală, milioanele de gânduri creative care le invadează creierul. Totuşi, atunci când acest potenţial creator este ţinut sub control se nasc idei geniale. Dacă o persoană cu ADHD găseşte o preocupare de care este cu adevărat pasionată, se implică atât de profund încât poate lăsa în urmă orice posibil competitor. Excesul acesta de energie, rezultat al hiperactivităţii persoanelor cu ADHD canalizat spre un sport ori o activitate agreată de către aceştia, poate duce la rezultate dintre cele mai încurajatoare. Un bun exemplu ar putea fi cel al lui Michael Phelps, înotătorul cu cele mai multe medalii olimpice de aur din toate timpurile, care a ales sportul pentru a-şi consuma în mod eficient energia în exces.
Ar fi interesant de amintit că în top zece persoane diagnosticate cu ADHD regăsim nume importante: Albert Einstein, Steve Jobs, Walt Disney, Michael Jordan, Will Smith, Jim Carrey, Jamie Oliver, etc.