Blogul Lianei Patras

SEDUCŢIA PATRAFIRULUI

Un prieten mi-a dăruit un album de artă cu scene biblice ipostaziate de-a lungul mai multor secole de pictură. Miracolul întrupării e o colecţie a celor mai frumoase reprezentări artistice ale minunii care a fost încarnarea dumnezeirii. Nu am aplecări iconofile. Dimpotrivă. La întâlnirile de Bobotează cu patrafirul, am prostul obicei de a mă închide în baie. La biserică nu sărut icoane pentru că mi se par urâte şi duhnesc a mort, iar propovăduitorii pupatului de obiecte tămâiate mă dezgustă. Cred, însă, în icoane ca în oricare formă de reprezentare artistică în care harul face să transpară dumnezeirea. Altfel spus, într-o formă umanizată de estetic a legăturii cu Dumnezeu.

Iniţiativa Patriarhiei de a orândui aşezămintele liceale româneşti cu icoane m-a oripilat. Niciun liceu fără Dumnezeu este sloganul campaniei promovate de BOR. Nereuşind să impună obligativitatea studierii religiei şi după terminarea şcolii generale, Preafericitul a propus, prin compensare, ca în fiecare instituţie de învăţământ să fie amplasate simboluri religioase ale cultelor, pentru a demonstra armonia care există între bisericile de la noi. Altfel spus, şcolile să fie împânzite de cruci, fecioare pe sticlă, sfinţi din ipsos şi isuşi răstigniţi. Nu ştiu cum vi se-arată acest tablou, dar, prin contrast cu aspiraţiile şi trăirile generaţiei de azi, mie îmi pare de-a dreptul sinistru.

Am pus o astfel de iniţiativă în comparaţie cu o recentă invenţie a Vaticanului care poate părea giumbuşluc diavolesc, foarte umană însă. Ei bine, Papa de la Roma a mai inventat nişte păcate! Poluarea, manipularea genetică, inegalitatea socială… Pentru bigoţi, scorneala ar putea fi curată blasfemie. Cum să modifici Scriptura? Da’ ce, noi îl corectăm pe Dumnezeu? Acţiunea face parte dintr-o politică mult mai deschisă a Bisericii Catolice faţă de enoriaşi. Mai umană, mai luminoasă, mai modernă, apropiată de nevoile lor. În fond, Vaticanul trasează nişte direcţii de conduită care să-i ajute pe oameni să trăiască mai în acord cu lumea lor, pământească, nu neapărat să-i apere de draci şi să-i desluşească pe drumul către paradisul de dincolo.

La noi, în schimb, biserica îşi face cult în şcoli. Căci nu Dumnezeu e arătat în multiplele sale forme cultural-religioase, ci biserica se insinuează, atârnând sfinţi pe pereţi şi obligând şcolarii să pună burta pe cartea cu rugăciuni, şi pe manualul în care Dumnezeu te bate cu băţul dacă nu porţi cruciuliţă. Dacă aş fi în locul profesorilor de religie, aş acorda şi elevilor care nu vin la cursuri calificativul foarte bine! Aşa… din generozitate creştinească. Nu mai pun la socoteală că a afişa icoane pe pereţi în instituţii laice unde copiii adoră mai degrabă graffiti şi alte forme incipiente de artă e o chestie kitsch şi de profund prost gust!

Ce n-a înţeles Biserica este că scopul educaţiei nu e acela de a scoate din copiii noştri nişte enoriaşi. Calea Domnului e o descoperire intimă, care nu se revelează în timpul rugăciunii la care se căznesc şcolarii scoşi la marginea băncilor ca-n vremea în care se recitau ode conducătorului. Dumnezeu e o cale pe care o aprofundezi după experienţe ontologice şi culturale îndelungate şi doar cei cu adevărat hărăziţi o pot afla de timpuriu. Iar într-o lume în care copiii sunt tot mai departe sufleteşte de părinţii lor plecaţi prin ţări mai bogate şi mai catolice, e nefiresc să le pretinzi revelaţii despre dumnezeire.

Referindu-se la felul în care ne raportăm la spirit, Gabriel Liiceanu mi-a creat o adevărată iluminare în ultima sa carte, Despre seducţie. Mi s-a părut că, pentru prima dată, cineva ne vorbeşte cu limpezime despre cum ne putem educa, astfel încât să împăcăm atât sufletul, cât şi trupul, atât spiritul, cât şi carnea, fără să cădem în asceză şi să ne repudiem materia. Altfel spus, cum putem glorifica întruparea noastră, întru slava divinului, fără să ne mutilăm ca oameni? Oricât de straniu sau de elitist ar suna, spune Gabriel Liiceanu, acest tip de echilibru poate fi dat doar prin cultură. Doar aşa putem spiritualiza carnea şi senzualiza spiritul.

De aceea, cred că pentru copiii noştri ne trebuie mai puţine icoane, şi mai multă artă, mai puţină religie şi mai multă cultură. Căci Dumnezeu nu atârnă public pe pereţi, ci stă ascuns şi aşteaptă să-L descoperim.. în drumul seducător dinspre cărţi către sufletul nostru.

Posted in Uncategorized | 29 Comments »

PRIMĂVARĂ ÎN DAR

De la Sfântul Valentin până la Idele lui Marte, ne aflăm în mijlocul aniversărilor şi sărbătorilor de tot felul, al serbărilor cu orice prilej: Ziua îndrăgostiţilor, Dragobete, 1 Martie, Ziua Femeii, a Mamei, a tătucului Iliescu, există chiar şi o zi care este a lui Marian Vanghelie… Ocazii cu care toată lumea se ţine de urări, dedicaţii, pupături, tandreţuri, drăgălăşenii, petreceri, cadouaşe.

Cu ocazia adăugării în buchetul vieţii al celui de-al 78-lea boboc de trandafir, Ion Iliescu a fost copleşit de cadouri atent amprentate artistic: de la colegii de partid a primit portretul său dichisit cu talent în tort de cacao. De la colecţionarul Adrian Năstase, a primit o statuie simbolizând înţelepciunea, cea reprezentând cinstea fiindu-i dăruită cu ceva ani în urmă mătuşii Tamara. După Marele şoc politic, din care încă nu şi-a revenit, Mircea Geoană a vrut să-l arunce cultural pe liderul de onoare al PSD În mijlocul furtunii, după un model semnat de fostul director al Agenţiei Americane de Informaţii, George Tenet, dar patentat în România de Traian Băsescu. De la florăresele de sector, Marian Vanghelie i-a trimis roze. O tânără i-a oferit un borcan cu dulceaţă de gutui, aşa.. ca pentru bunicuţa, iar un pensionar i-a cântat, cum era de aşteptat, la muzicuţă… Ion Iliescu s-a aprins de emoţie şi, cuprins de un entuziasm juvenil, s-a lăsat pupat de toate tinerele cu batic.

La aniversare, Marian Vanghelie a primit şi el cărţi. Mă rog, mai puţine, gen almanahe… ca să aibă precum autorul, mai multă culoare. Cum Hrebenciuc l-a citit de mult, i-a adus o cravată roşie pe care i-a aşezat-o pioniereşte la gât. Nu că primarul n-ar fi trecut de grupa pionierilor, dar şi Iliescu i-a zis de la obraz că are nişte handicapuri în planul pregătirii… Gândindu-se că poate astfel va fi pregătit ca la carte, Adrian Năstase i-a dăruit un audiobook. Unul singur, zic bine, că dacă-i aducea mai multe, cine ştie, după almanahe, cărui plural i se mai ducea vestea! Dar nu asta m-a luat prin surprindere, ci felul în care noul preşedinte de Consiliu Naţional s-a gândit să se promoveze, transpunând Codul Zambaccian pe compact disc. Trebuie să suferi de un cult al personalităţii incurabil ca să faci din textele scrise pe blog sau aiurea CD-uri pentru a fi admirat politic. Năstase nu-i vreun scriitor, iar audiobook-urile n-au fost create pentru oameni care nu ştiu să citească, ci pentru acei pasionaţi de lectură care vor să simtă plăcerea textului chiar de la autor şi în împrejurări dintre cele mai prozaice, cum ar fi mersul la volan.

Cum, însă, cultul personalităţii aud că a atins cei mai obscuri edili de ţară care-şi profilează chipul pe ciocolata dăruită tantelor de 8 Martie, n-ar fi de mirare să vedem transpuse în cadouri artistice episoade politice cu adevărat delicioase. Şi mă gândesc chiar la marele autor Năstase, din care ar trebui să apară nu unul, ci adevărate colecţii de audiobook-uri, în care actori de renume să lectureze cu aplomb idei memorabile, de la cele privind număratul ouălor, până la tezele referitoare la europenii care ne-o trag prin gură la noi acasă. Băieţii de la Paraziţii şi BUG ar suferi o neaşteptată scădere de popularitate!

Darurile pe care le primim sau oferim vorbesc foarte mult despre noi înşine, iar serbările publice ne oferă un tablou sublim despre ridicolul în care se afundă mulţi exponenţi ai clasei politice. Iliescu n-a încetat, la vârsta-i onorabilă, să se-nconjoare de personaje penibile care-i cântă senil şi nostalgic la muzicuţă, să se lase curtat şi să se creadă veşnic, ca predecesorul. Mircea Geoană n-a scăpat de frustrările în faţa celui care i-a lansat brandul de prostănac şi încearcă să combată kaghebismul cu citate CIA. Năstase continuă să se cultive în stilul megaloman şi kitsch care l-a consacrat în Zambaccian, iar Vanghelie să privească peiziş ironiile fine ale culţilor ce-i pupă neputincioşi mâna aducătoare de voturi. Dacă ar fi să închei proverbial, aş spune că nicăieri ca în lumea politică nu se potriveşte mai bine parafraza ,,Spune-mi ce cadou primeşti, ca să-ţi spun cine eşti!,,

Şi pentru că e sezonul cadourilor, îmi permit, la final, să vă ofer recomandarea unui adevărat audiobook a cărui ascultare m-a golit de vorbele fără dar ale politicienilor şi m-a umplut de nespusă iubire. O primăvară minunată vă doresc!

http://www.librarie.net/carti/41410/Despre-ingeri-audiobook-format-CD-Andrei-Plesu

Posted in Uncategorized | 6 Comments »

POVESTE DE CEHOV

În noaptea de ajunul Crăciunului, Vanka Jukov, un băiat de nouă ani, care fusese dat, cu trei luni în urmă, să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. După ce stăpânii şi calfele plecară la utrenie, Vanka scoase din dulapul cizmarului o sticluţă cu cerneală şi un condei cu peniţă ruginită, îşi aşeză apoi în faţă o foaie de hârtie mototolită şi începu să scrie. Dar, înainte de a încondeia prima literă, băiatul îşi aruncă privirea speriată spre uşă şi spre ferestre, după aceea se uită cu coada ochiului la icoana înnegrită, la dreapta şi la stânga căreia se înşirau rafturile cu calapoade şi oftă adânc. Îşi aşezase hârtia pe bancă, iar el se lăsase în genunchi în faţa ei.Dragă bunicule Konstantin Makarâci! scria Vanka. Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit pentru sărbătorile Crăciunului şi doresc să-ţi dea domnul Dumnezeu ce doreşti. Că eu n-am nici tătucă, nici mămucă, numai pe tine te am.

Vanka îşi întoarse privirea spre fereastra întunecată, în sticla căreia licărea răsfrângerea lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul Konstantin Makarâci, paznic de noapte la boierii Jivarev: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, mărunţel, slăbănog, dar neaşteptat de vioi şi sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi ochii ca de om beat. Ziua doarme în bucătăria argaţilor sau se ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate în bocănitoare (…)

Fără îndoială că acum bunicul stă la poartă, se uită clipind la ferestrele de un roşu aprins ale bisericuţii din sat şi, tropăind din pâslari, glumeşte cu argăţimea de la conac. Bocănitoarea îi atârnă la curea. Moşneagul dă din mâini, îşi îndeasă capul între umeri de frig şi, chicotind bătrâneşte, ciupeşte când pe servitoare, când pe bucătăreasă. (…) Vremea e minunată, văzduhul liniştit, străveziu şi proaspăt. E noapte fără lună, totuşi se vede satul întreg, cu acoperişurile albe şi cu şuviţele de fum ce se înalţă din hogeaguri. Se văd şi copacii argintaţi de promoroacă şi nămeţi. Tot cerul e numai stele. Şi stelele clipesc, vesele, iar calea laptelui e aşa de strălucitoare, de parcă ar fi spălat-o cineva anume şi ar fi frecat-o cu zăpadă, pentru sărbători.

Vanka oftă, muie peniţa în cerneală şi scrise mai departe:

Să ştii, bunicule, că pe mine, aseară, m-au aruncat afară. Stăpânul m-a luat de păr, m-a scos în ogradă şi m-a bătut cu şpandârul fiindcă m-a furat somnul când legănam copilul în copaie. Iar mai zilele trecute stăpâna mi-a pornuncit să curăţ o scrumbie şi eu am început s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă pocnească peste obraz cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine, mă trimit la cârciumă să le cumpăr votcă şi mă pun să fur castraveţi de la stăpân, iar stăpânul mă bate cu ce-i vine la îndemână. Cât despre mâncare, nu dau mai nimic: dimineaţa pâine goală, la prânz coleaşă, iar seara iar pâine goală. De ceai sau de ciorbă nici pomeneală, cu aşa ceva se îndoapă numai stăpânii. De dormit, dorm în tindă, iar când copilul plânge, apoi nu mai dorm deloc că trebuie să-l legăn… Dragă bunicule, fă-ţi pomană de la Dumnezeu şi ia-mă de aici! Du-mă acasă, în sat, că nu mai pot îndura… Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog lui Dumnezeu cât oi trăi, numai ia-mă de-aici, că de nu, să ştii că eu mă prăpădesc.

Vanka simţi cum îi tremură buzele. Îşi şterse ochii cu pumnul murdar şi izbucni în plâns:

Am să toc tabac pentru tine… scrise el mai departe - şi am să mă închin lui Dumnezeu. Dacă oi greşi, să mă pedepseşti fără milă. Iar dacă te-i necăji c-am rămas fără slujbă, atunci am să mă rog de administrator să mă primească să-i văcsuiesc cizmele, sau am să mă bag ajutor de văcar, în locul lui Fedka. Dragă bunicule, nu mai pot, nu mai pot, mă chinuiesc de moarte! Am vrut s-o şterg de-aici şi s-o iau pe jos până în sat. Dar n-am cizme şi m-am temut de frig… Iar pentru binele ăsta, când oi creşte eu mare, am să te hrănesc şi n-am să las pe nimeni să te obijduiască. Iar când ai să mori, am să mă rog pentru odihna sufletului tău, întocmai ca pentru mămuca mea, Pelagheia.(…)

Dragă bunicuţule, când au să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul cel verde. Cere-i-o domnişoarei Olga Ignatievna, spune-i că e pentru Vanka.

Vanka se înfioră, oftă şi-şi aţinti din nou privirea asupra ferestrei. Îşi aduse aminte că bunicul era cel care se ducea în fiecare an la pădure, să aducă bradul pentru boieri, şi că-l lua şi pe el. Ce vremuri bune erau pe-atunci! Bunicul icnea, icnea şi gerul şi, auzindu-i, icnea şi Vanka. Înainte de a se apuca să taie bradul, bunicul îşi fuma luleaua, trăgea tacticos tabac pe nas şi făcea glume pe seama lui Vaniuşka, pentru că tremura de frig… Brazii tineri şi încărcaţi cu promoroacă stăteau nemişcaţi, aşteptând parcă să vadă pe care dintre ei o să cadă năpasta. (…) După ce tăia bradul, bunicul îl ducea la curte şi cei de acolo începeau să-l împodobească… Dar nimeni nu-şi bătea capul mai mult cu asta decât domnişoara Olga Ignatievna, la care Vanka ţinea ca la ochii din cap. Pe vremea când trăia mama lui, Pelagheia, care era fată în casă la boieri, Olga Ignatievna îi dădea lui Vanka acadele, ba, neavând ce face, îl învăţa să citească, să scrie, să numere până la o sută şi chiar să joace cadril! Dar, după ce a murit Pelagheia, orfanul Vanka a fost trimis la bunicul lui în bucătăria argaţilor, iar de acolo la Moscova, la cizmarul Aleahin…

Vină, bunicule dragă, urmă Vanka, te rog în numele domnului nostru Hristos, vino şi ia-mă de aici. Îndură-te de mine că-s un orfan fără noroc şi toţi mă bat şi mi-e aşa foame şi mi-e dor, că nici nu pot să-ţi spun şi plâng întruna. Iar mai zilele trecute stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos şi abia am putut să-mi vin în fire. Vai şi amar de viaţa mea, că-i mai rea decât a unui câine!.. Şi-i mai trimit plecăciuni şi Olenei, şi lui Egorka cel strâmb, şi vizitiului, numai armonica mea să n-o dai nimănui. Rămân nepotul tău Ivan Jukov şi să vii, dragă bunicule!

Vanka, împături foaia în patru şi o vârî în plicul pe care-l cumpărase în ajun cu o copeică… După ce se gândi puţin, muie peniţa în cerneală şi scrise adresa:

Bunicului, în sat la noi.

Apoi, se mai scărpină în cap, se mai gândi şi adăugă: Lui Konstantin Makarâci. În sfârşit, fericit că apucase a-şi scrie scrisoare în linişte, Vanka îşi înhăţă căciula şi, fără să-şi mai ia şi cojocelul pe umeri, numai în cămaşă, ieşi repede în stradă.

Vânzătorii de la măcelărie pe care îi întrebase în ajun, îi spuseseră că scrisorile se vâră în cutiile poştale, de unde le iau şi le duc în toată ţara troicile poştei, mânate de surugii beţi, în clinchet de zurgălăi. Vanka o ţinu tot într-o fugă până la cea mai apropiată cutie poştală, vârând în deschizătură nepreţuita scrisoare…

Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus… În visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor stătea bunicul, cu picioarele goale atârnate şi le citea bucătăreselor scrisoarea lui… Iar pe lângă cuptor, Viun se tot învârtea şi dădea din coadă…

A. P. CEHOV - VANKA, Omul în carapace, Editura Tineretului, 1962

Posted in Uncategorized | 18 Comments »

ETERNAL SUNSHINE

Michel Gondry e un tip un pic prea inventiv pentru gusturile aşezate. Mai întâi, a cântat la tobe într-o trupă rock şi, când s-a pus problema să cânte la televizor, s-a apucat de videoclipuri. I-a plăcut islandezei Bjork şi a regizat pentru ea Human Behaviour, apoi Paul McCartney l-a rugat să-i pună în scenă Dance Tonight. A făcut-o bizar şi jucăuş cu o tehnică cinematografică nu foarte uşor de urmărit. A dat, însă, lovitura cu Drugstore, reclama la blugii Levi’s cu tânărul acela rebel care află stupefiat că tatăl fetei pe care tocmai o scoate-n oraş e chiar vânzătorul de la care cumpărase un prezervativ - aşezat bine în micul buzunar al pantalonilor de firmă. A devenit dintr-o dată premiat şi celebru. După videoclipuri, reclame şi mici scenarii, a-nceput să facă filme. Human Nature e primul, dar Eternal Sunshine e adevăratul său talent artistic.

S-a născut dintr-o prozaică dezamăgire în amor. Rezultatul e o poezie profundă. Nu-l agreez pe Jim Carrey, interpretul personajului principal, pe care-l cred un actor mult mai talentat decât partiturile mediocre pe care le-a jucat în felurite comedioare comerciale, dar aici face un rol foarte diferit de el însuşi şi foarte în acord cu Kate Winslet, frumoasa Madeleine din Quills, isteaţa Marianne din Sense and Sensibility, mai cunoscută publicului larg ca Rose DeWitt din Titanic. Eternal Sunshine îi oferă o ipostază de-a dreptul fermecătoare. Este întruchiparea feminităţii care se iveşte de nicăieri, ca o strălucire neaşteptată în cele mai banale locuri, colorând stările personajelor cu atitudini pline de nuanţe ce răzbat până şi prin părul său şuviţat, când roşu, când albastru, când verde sau oranj.

Clementine se apropie de Joel cu naturaleţea unui parfum rar, dar atât de potrivit! Se leagă de el într-o intimitate firească, în care erotismul derivă din nesfârşite vorbe, amintiri, dorinţe bizare, mărunţişuri semnificative. Legătura dintre ei e în afara oricărui timp, exprimată într-o metaforă simplă şi sublimă în care Gondry îi aşează întinşi, unul lângă altul, pe un platou de gheaţă şi îi filmează de sus dinspre un cer până la care lor le e infinit de uşor să ajungă. Aerul lor e hibernal, pur şi îngheţat în tabloul unei clipe care-i defineşte laolaltă pentru totdeauna. Poate că lui Gondry, care abia ieşise din depresia unei dezamăgiri, i-ar fi plăcut să-i păstereze aşa. Fără neînţelegerile comune, reproşurile cotidiene sau certurile pasionale. Dar Charlie Kaufman, scenaristul pe care-l ştiţi dac-aţi văzut Being John Malkovich, avea pregătită o intrigă fabuloasă. Să nu-i despartă definitiv. Să şteargă pur şi simplu pe fiecare din memoria celuilalt. Ideea plecase de la ironia unui amic. ‘’Ce-ai face dacă într-o zi ai primi un bilet din care ai afla că ea te-a şters brusc din memorie?'’ Nu te-a uitat, te-a şters pur şi simplu… aşa cum ai apăsa pe computer tasta DELETE.

Asta era! Geniala soluţie a tuturor disperărilor! O bătrână îşi pierduse câinele credincios, un funcţionar de bancă rămăsese după ani de muncă fără slujbă, o tânără secretară se amorezase fantezist şi incurabil de şeful său. Pentru toate aceste dureri care ne transfigurează ridicol şi nedemn există eleganta soluţie a ştergerii instante! Fără mustrări de conştiinţă, insomnii, somatizări ale suferinţei. Totul dispare într-o operaţiune de identificare şi anulare a acelor zone din mintea noastră responsabile de legătura cu ceea ce ne face rău. Fantezist, într-adevăr, dar câtă eliberare fie şi numai prin imaginaţie!

Realitatea e prozaică şi meschină. Pe prima pagină a ziarelor de mâine sunt multe poveşti care n-au poate nicio relevanţă pentru ceea ce vă doare cu adevărat. Evenimentul Zilei vă aduce, însă, acest film al ingeniosului Gondry. Eterna strălucire a unei minţi neprihănite nu vă va scăpa, desigur, de necazuri. Dar v-ar putea ajuta să priviţi în jur cu mai multă seninătate. Ca şi cum, la telecomanda televizorului în care se răsfrâng toate figurile nemulţumirii voastre, n-ar exista decât o singură tastă, pe care o puteţi acţiona cu relaxare: DELETE.

Posted in Uncategorized | 10 Comments »

21 DE GRAME

Trecuse de ora unu, strada arunca reflexe colorate peste picăturile de ploaie care loveau jucăuş parbrizul. Sens unic, drum cu prioritate. Traversam Calea Victoriei. Radioul începuse primul buletin de ştiri fără accidente. Căldura mă moleşise, oasele îmi aţipiseră sub centura de siguranţă şi, în picoteala aceea liniştitoare, mângâiată de ploaie şi de vocea radioului de noapte, mi-am simţit deodată mâinile lovindu-mi ţeasta puternic, strivite între mine şi geamul portierei din faţă. Tot ce a urmat a durat o veşnicie. Drumul a-nceput să se răsucească aiuritor, s-a golit de obiecte, prelungindu-se într-un hău din care se-auzea spart ecoul unei rugăciuni înspăimântate. Nu mi-a trecut nici viaţa în flashuri prin faţa ochilor, nu mi s-a arătat nici vreo stihie de pe lumea cealaltă. Nimic prozaic. Totul înfiorător de lucid. Gol şi apăsător precum spaţiile onirice din care pier brusc toate punctele de reper. Am ştiut că aceea e una din clipele în care aş putea cu totul să dispar. Şi-atunci ne-am izbit din nou. Maşina în spate se făcuse ţăndări, iar afară continua să picure tihnit şi mărunt.

La câteva zile, stăteam la semafor la Tineretului, urmărind în agitaţia generală paşii grăbiţi ai unui pieton surprins în trecere pe roşu. Eram prima maşină în coloană. Se făcuse deja verde şi camionul din spate începuse să claxoneze impacientat. Am aşteptat trecătorul să-şi aşeze paşii pe trotuar şi am pornit. În urmă, omul s-a oprit brusc parcă strivit de frânele zgomotoase ale camionului. Ne-am dat jos din maşină şi, în milocul străzii, eu, şoferul de camion, trecătorul, pietoni şi o mulţime de martori n-am reuşit să convenim, până la final, nici măcar ce culoare avea automobilul care venise pe roşu din lateral si ne zburase bara din faţă.

În ecuaţia generală, acest lucru nici nu contează. N-are importanţă nici ce nuanţă are, nici direcţia din care vine, viteza cu care circulă, dacă poartă centură de siguranţă sau dacă are măcar permis de conducere. Nu respectă nicio regulă, nu ţine cont de timp sau de alte repere ridicole precum condiţiile meteo. Trece pe lângă noi în oricare fracţiune de secundă. Şi dacă am fi cu o fărâmă de clipă mai aproape, ne-ar izbi trupul fulgerător şi ne-ar târî câteva grame pe lumea cealaltă. Pentru că doar atât ducem cu noi: 21 de grame.

Se poate să fie doar o metaforă. Cine a văzut filmul lui Alejandro Inarritu înţelege, însă, că stilistica aceasta a sufletului spune totul despre cât valorăm, de fapt. O inimă cântăreşte cam 300 de grame, un rinichi -130, ficatul -cu aproximaţie- 1500 de grame. Putem măsura şi trăirile, intensitatea sentimentelor, a dragostei, a urii, a fricii. Putem pune în balanţă aproape tot ce cunoaştem. Mai puţin viaţa. Pentru că nu ştim niciodată când drumul ei se va intersecta fatal cu un nebun care trece fără să clipească pe culoarea roşie la semafor.

Nu-L poţi convinge pe Dumnezeu să te ţină în viaţă, dar ÎL poţi convinge că ai meritat să trăieşti. Mâine dimineaţă, asta însemnând în oricare zi după ziua în care veţi citi acest articol, sau chiar azi, peste câteva minute, de fapt, oricând într-un timp relativ, aţi putea să nu mai fiţi. Dar dorinţa de a contribui cu 100, 300, 1300 de grame la prelungirea unei alte vieţi vă va înnobila, indiferent ce ar fi să se găsească pe lumea cealaltă.

Citeşte şi V-ati dona organele in caz de moarte cerebrala? (Cotidianul)

Vezi şi Reporterii Realităţii, VIDEO Viaţa la loterie (18.11.2007)

Posted in Uncategorized | 34 Comments »

ALO? SUNT EU, PICASSO!

Mai sunt câteva zile până la alegeri şi ar fi trebuit să ne găsim în plină campanie electorală. Dacă judecăm după absenţa regulamentară a politicienilor de pe ecranele televizoarelor, dar mai ales neregulamentară a aleşilor din plen, aş zice că suntem, mai degrabă, în vacanţă. Europarlamentarele ar fi trebuit să aibă o miză importantă pentru partide. Nu pentru că ar fi demonstrat responsabilizarea subită a clasei politice în faţa examenului european, ci pentru că ar fi fost un test relevant înaintea alegerilor locale şi generale ce vor urma. Campania însă nu există pentru că lipseşte, de fapt, competiţia.

Marii adversari de altă dată, măcinaţi de probleme interne, s-au dovedit incapabili să-şi întocmească strategii adevărate şi nici chef n-au avut să investească prea mult în imaginea unor oameni care, oricum, vor pleca şi nu vor fi de folos partidelor în bătălia internă. Unica strategie a fost aceea de a împinge locomotive. Din păcate, ele nu reprezintă şi adevăraţi lideri politici care să tragă partidele după ei. Cum să chemi jumătate din electorat, care e rural, să voteze Renate Weber? Cu toată admiraţia pentru domnia sa, dar la ţară te râd şi curcile. Frunzăverde poate fi oricine, dar în mod special, Traian Băsescu. Deci, la PD, chiar nu contează cine e cap de listă. Contează însă că Theodor Stolojan îşi testează pentru prima dată cu adevărat forţa în faţa electoratului, după retragerea de acum trei ani. Presupunând doar că PLD trece pragul, e iluzoriu să ni-l imaginăm, totuşi, pe fostul premier stând cuminţel în băncile funcţionăreşti de la Strasbourg. Precum alţi lideri ce s-au proţăpit în fruntea listelor doar ca să facă vizibile partide fantomă, va fi lovit subit de probleme personale şi va fi lăsat la vatră. În tot dezinteresul general faţă de campania electorală, singurul candidat vizibil, care-a generat polemici cu adevărat europene, pare să fie domnul Mailat. Numai că acest candidat comunitar în loc să ne integreze, ne-a dezintegrat. Rău de tot.

S-a spus ca are câteva elemente bune această campanie, printre care faptul că promovează tineri. Am văzut, într-adevăr, mai mulţi tineri decât într-o campanie obişnuită, i-am putut analiza individual; buni vorbitori de engleză, franceză, germană, frumoşi, inteligenţi, carismatici, dar trişti prin crisparea cu care interpretau discursuri găunoase. Dezamăgitori prin mesajele patriotarde pe care ni le recitau ca nişte şoimi ai patriei ambiţioşi la Cântarea României. Aceşti tineri care nu au discurs politic pentru că nu au experienţă, în loc să vorbească simplu, onest, din propria conştiinţă despre intenţiile lor de bună-credinţă, au devenit interpreţii unor nimicuri scrobite în laboratoarele de comunicare ale partidelor. Marea lor dramă, şi a noastră, de fapt, este că ei şad frustraţi în umbra mogulilor de partid şi de stat, fiind împinşi în faţă doar la concursuri de cultură generală, deşi partidul le-a rezervat locuri în veci neeligibile. Ceea ce ne demonstrează cât de parşiv rămâne votul pe listă şi de ce e nevoie de referendum pe uninominal.

Altfel, am fi putut organiza alegeri şi fără campanie. Sau, ca să fie mai puţin costisitor, am fi putut face un sondaj pe bune, urmând să-l validăm drept rezultat electoral. Şi n-ar fi fost o exagerare, de vreme ce pe mulţi îi interesează mai degrabă să nu fie validat referendumul lui Băsescu, decât să treacă ei pragul electoral. Pentru unii ar fi o realizare epocală să intre în Parlamentul European, deşi n-ar ajunge singuri niciodată în Parlamentul României, dar fiţi siguri că încă de-acum îşi pregătesc discursurile în care vor vorbi nu despre înfrângerea lor, ci despre problemele lui Traian Băsescu.

În interviul de la Realitatea TV, preşedintele făcea referire la o campanie altfel. M-am tot frământat ce vrea să zică, de vreme ce până acum n-am sesizat elemente ale unei campanii adevărate. Intuiesc însă intenţia lansării unei strategii pe ultima sută de metri, în ziua votării, care să mobilizeze românii în număr cât mai mare la urne. Prin sms-uri, de pildă, marca Felix Tătaru.

Aşa că, în timp ce rudele lui Romulus vor părăsi Italia pentru a-i face o vizită lui Picasso în Spania, noi vom rămâne la telefonul vechilor refrene: De când cu Tăriceanu, în Congo aş pleca, dar stau la referendum, să pun ştampila DA. Sau, după preferinţe… Burkina Faso, Papua Noua Guinee…

Posted in Uncategorized | 9 Comments »

SNOAVĂ CU DOI VECINI

Un rom şi un român îşi fac casă unul lângă celălalt. Îşi cumpără aceleaşi materiale, construiesc după acelaşi proiect, îşi iau aceeaşi mobilă. La final, casele sunt leite! Dacă vând casa asta, zice românul, apăi iau pe ea o sută de mii de euro. Nu-i rău, zice romul, dar dacă io o vând pe-a mea, iau o sută şi încă cincizeci de mii de euro! Cum aşa, frate? întreabă românul ştiind că cele două case sunt fix la fel. Păi, da, vere, zice romul. Că eu n-am, ca matale, vecini romi…

Snoava aceasta ilustrează excelent finul mecanism al discriminării. El nu se declanşează în mod necesar în mintea majoritarului, dar e atât de profund inculcat în conştiinţa minoritarului, încât se activează automat şi poate amplifica până la criză o situaţie, altfel, deloc conflictuală. Resortul e împins, nu de prejudecăţile sociale şi culturale ale majorităţii, ci de clişeele inoculate minoritarului de-a lungul vremii chiar de promotorii corectitudinii politice. Să vă dau un exemplu:

La margine de Dorohoi, există un cartier de locuinţe sociale construite de primărie la standarde occidentale pentru cetăţenii care riscau să fie striviţi de zidurile centrului vechi al oraşului, sub care îşi găsiseră adăpost. Oamenii s-au mutat cu voie bună în noul cartier, cu căţei, cu purcei, copii, bărbaţi şi motani. Au stat o vreme aşa mersi, bine. S-au trezit, au luat ajutorul pentru nevoiaşi de la stat, au mâncat, au luat şi ajutorul pentru încălzire, au băut, au încasat şi alocaţia pentru copii. Apoi, copiii şi-au făcut nevoile, iar femeile au spălat rufe. Nu în băile cu gresie, chiuvetă, maşină de spălat şi mai ales closet, ci afară, în faţa vecinilor sau în spatele casei, la gard. După care, înţelegând rostul ajutorului de stat, oamenii au stat. S-a întâmplat asta ceva vreme până când, primăria, uimită de faptul că nimeni nu vine să muncească în folosul comunităţii pentru ajutorul social, a făcut o vizită prin cartierul gânditor şi a invitat oamenii la muncă. Bătrânii au spus că sunt bătrâni, femeile, că au copii, iar bărbaţii au spus că divorţează de neveste, dacă asta-i obligă la muncă în folosul oarecum imprecis al comunităţii. A urmat un concubinaj generalizat. Ceea ce nu i-a deranjat. Lucrul care i-a scos din sărite efectiv, care i-a făcut să-şi ia lumea-n cap a fost o revelaţie. După doi ani de trai iluzoriu în campusul de la capăt de Dorohoi, oamenii au priceput capcana diabolică în care picaseră. Fuseseră aruncaţi într-un izolaţionism odios, bruscaţi în tradiţia lor nomadă, obligaţi la domiciliu forţat de către un primar dictator, rupţi iremediabil de freamătul muncitoresc al oraşului ! Discriminare maximă! Revelaţia aceasta i-a încrâncenat atât de tare încât s-au dus întins la primar pregătiţi de revoltă! Omul a rămas perplex. Organizaţiile de profil au încurajat însă solicitarea drepturilor! Singur, bulibaşa din oraş, om cu vechi rădăcini în lumea nomadă, acum aşezat, locuitor al străzii Zmeului, portretist şi cunoscător de profiluri, le-a zis-o-n faţă: Ce discriminare, bre dom’le? Asta-i ţigăneală!

Eu nu ştiu dacă locatarii cartierului social din Dorohoi sunt romi, români, maghiari sau de altă culoare etnică. Nici nu mă interesează. Nu mă interesează nici cât de lung, colorat sau Mailat este cetăţeanul Romulus. Pe italieni, nici atât. Într-o Europă întemeiată pe diversitate etnică şi culturală, nuanţa părului, lăţimea spatelui, lungimea mustăţii sunt aspecte care nu contravin legii. Ceea ce nu reuşim să distingem noi e că legilor te supui, nu în calitate de etnic, ci în calitate de cetăţean. Iar domnul Mailat e de la Roma până la Bucureşti, vrem nu vrem, cetăţean român. Iar fapta lui nu e deloc izolată. De ani de zile, sunt români care pleacă în Europa, nu la muncă, ci la furat. E unicul lor vis de integrare europeană! Italienii au dreptul să ia măsuri oricât de dure împotriva celor care comit infracţiuni pe teritoriul lor, atâta vreme cât organismele europene nu semnalează încălcarea unor norme comunitare. Mi-aduc aminte că pe vremea ministrului german de Interne, Otto Schilly, au fost puşi în avioane şi expediaţi la Bucureşti apatrizi care părăsiseră România după mineriade, îşi construiseră o carieră în Germania, dar nu reuşiseră încă să dobândească cetăţenia. Familii întregi au fost făcute colet şi trimise pe Otopeni, unde au şi murit unii cu zile. Atunci n-a mai vorbit nimeni de discriminare.

Organizaţiile care clamează discriminarea pentru orice strănut în direcţia minoritarului fac infinit mai rău comunităţii decât populaţia majoritară. Această insistenţă cu care se trâmbiţează discriminarea a declanşat un automatism instrumentat acum pentru a compensa grave deficienţe comportamentale. Românul din snoava noastră împarte cu romul lucruri până la măsura exactă, dar romul îi serveşte glumeţ o diferenţă care pentru majoritar nu conta. Altfel spus, discriminarea apare atunci când noi înşine înfăptuim lucruri care ne diferenţiază de ceilalţi. Faptele noastre ne integrează sau ne diferenţiază.

Şi dacă ne simţim discriminaţi, înseamnă că ne-am purtat ca atare…

Posted in Uncategorized | 9 Comments »

JAVRE, PROSTĂNACI ŞI FILFIZONI

Sunt urmaşii marilor baroni. De ieri până în zilele noastre, rimează cu ei înşişi. Guzgani şi golani, deopotrivă, vorba lui Vasile Dâncu. Rozalii şi de toate culorile. Mai puţin de stânga. Fostul strateg al partidului a depăşit măsura metrică, a ieşit din ritm şi a vorbit plin de patetism despre tot ce e mai prozaic în acest partid.

Cotidianul de azi preia fragmente dintr-un interviu acordat de fostul vicepreşedinte PSD ziarului Gazeta de Cluj, imediat după căderea moţiunii de cenzură în Parlament. Textul lui Dâncu e o jelanie plină de ocară la adresa celor pe care-i consideră vinovaţi de eşecul moţiunii. Pe scurt, strategul deplânge situaţia jenantă, ruşinoasă în care a fost adusă actuala conducere de javrele bătrâne, şulfele bolşevice şi scursorile vechiului regim care ar trebui înlăturate cu bisturiul dacă se doreşte reformarea stângii şi a PSD.

Pe Mircea Geoană, această odă l-a uns pe suflet. În semn de recunoştinţă, l-ar putea redecora cu distincţia de vicepreşedinte în grad de mare cavaler. Pe Ion Iliescu trebuie, însă, că l-a amărât profund această tulburare de comportament, cum a numit-o Marian Vanghelie, şi nu mă îndoiesc că, la un moment dat, îi va plesni pe filfizoni, aşa… bătrâneşte, cu vorbe mai ‘înţelepte’ ca animal, golan, prostănac şi alte rime ale capitalismului de cumetrie. Numai că ieşirile acestea, ca să-l re-cităm pe Marian Vanghelie, colorate mai viu ca blocurile din sectorul 5 ori Piaţa Roşie din Moscova, nu fac decât să pregătească terenul pentru eliminarea bătrânei şandramale din partid. Cum Geoană nu are suficientă virilitate politică să provoace acest lucru, refulări marca Dâncu vor fi încurajate şi galant recompensate.

Nu-i vom deplânge soarta lui Ion Iliescu, adevăratul animal politic, veşnic tânăr, la 75 de ani, ca la 45. Dimpotrivă. Starea lui e de-a dreptul ridicolă dacă şi-a adus la căpătâi lăutarii lui Marian Vanghelie să-i cânte în strună. Nu de alta, dar riscă să iasă din manualele de istorie cu picioarele-nainte şi să intre eroic în almanahe. Deplângem, însă, destinul actualei conduceri, ridicate în slăvile reformei pe ruta Bucureşti Cluj. Cine-şi imaginează că PSD e reformabil dacă pleacă bătrânul edec, trăieşte într-un romantism bolnav şi incurabil.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că partidul acesta a fost fondat şi consolidat pe rime compromise. Filfizonii au mers mână în mână cu baronii, prostănacii cu săracii, şulfele cu javrele, aroganţii cu cinstiţii şi golanii cu guzganii. Talentul acesta nu a putut fi zdruncinat decât prin concurs de poezie. Nu întâmplător, câştigătorul a semnat la ultimele alegeri celebra butadă versificată: Adriene nici nu ştii, cât de mic începi să fii!

Urmează noi alegeri şi la finalul lor se vor scrie poeme noi. Mare atenţie la rime şi inspiraţiune maximă!

Posted in Uncategorized | 27 Comments »

ÎNGERUL NECESAR

Acest film nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Aşa că, bine aţi venit în capul meu! Rumoare, zâmbete în sală… Aşa îşi începe Gheorghe Preda povestea ultimului său film, Îngerul necesar, aflat de vineri în cinematografe. Dacă n-aş fi văzut filmul, l-aş fi putut suspecta pe domnul Preda de un egocentrism prost disimulat în modestie. Dar am fost la premieră, am văzut filmul, am vorbit cu actorii, am văzut reacţiile în sală, am discutat cu regizorul şi aş avea de făcut o corecţie.

Filmul a fost prezentat iniţial la TIFF, în afara competiţiei, şi cine a vorbit despre el l-a valorizat, nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce NU mai este. Dacă intraţi în sală, uitaţi tot ceea ce v-a învăţat cinematograful românesc postdecembrist, de la Dan Piţa până la Cristi Mungiu. În primul rând, nu mai este încă un film despre România epocii de aur, locuind metaforic în Hotelul de lux sau în hotelul celor 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nimic din obsesiile dictaturii nu se mai regăseşte aici. A dispărut dezastrul colectiv ipostaziat în teribile drame individuale. Şi totul, până la detaliu, este reconstruit într-un stil extrem de curat. Aş îndrăzni să spun… ‘minimalist’, precum decorul din casa personajului principal. Apoi, culorile explodează din personaj. Albul pielii, negrul părului şi albastrul ochilor săi sunt nuanţe unice pentru decorul întregii poveşti.

O tânără compozitoare de succes, trăind în singurătate ca-ntr-o formă sigură de supravieţuire, sufocată de o copilărie tulbure şi de periodice crize de astm, este atinsă în universul său izolat de o imensă mână protectoare care-i oferă, invizibil, uluitoare forme de iubire. Deşi începe ca o banală naraţiune, cu intrigă, curgând firesc spre un punct culminant, povestea e lipsită de deznodământ. Atunci când spectatorul aşteaptă să primească o cheie pentru descifrarea întregii poveşti, ea dispare parcă furată de un demiurg jucăuş care vrea să închidă, nu doar personajele, ci şi spectatorii în mintea sa. Filmul nu e o operă realistă. Este estetică pură de la început până la sfârşit. O formă deconstructivă prin care se sondează interiorul imaginativ şi delicateţea psihicului prin contururi, sunet şi culoare. Personajele dispar în spatele gesturilor. Vorbele contează infim, dialogurile sunt false şi aproape că ni se comunică explicit inutilitatea lor. Actorii nu sunt puşi în valoare decât ca reprezentări senzoriale. Figurile umane sunt acolo ca să te facă atent la Vivaldi, de pildă, ritmat pe un ’sound industrial’ care explodează ca un lait-motiv în creierul spectatorului.

Nu e un film pentru publicul larg, chiar dacă instrumentează vag şi nişte clişee hollywoodiene, precum scena băii în care personajul principal apare dezbrăcat complet. E un film pentru pictori, arhitecţi, muzicieni, critici de artă, dar mai ales pentru sensibilităţile noastre estetice. Mai precis, pentru toţi aceia care râvnesc senzaţii rafinate, altfel decât în muzee şi spaţii culturale colbuite. Gheorghe Preda aduce albumul de artă postmodern şi ne invită să-l răsfoim în timp ce mâncăm popcorn.

În fond, este un egocentric. Dacă transpunerea egoului nu va aluneca spre manierism, îi vom mulţumi pentru modestie. Important e însă că acum, el ne petrece prin capul său cu o relaxare care ne încurajează să ne apropiem frumos de noi înşine. De aceea, filmul nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Iar eu nu sunt Gheorghe Preda. Dacă greşesc, corectaţi-mă. Dar mai întâi, mergeţi la cinema. Este un film necesar.

Posted in Uncategorized | 14 Comments »

PROBA INSTALAŢIILOR

Când vine gerul, am o senzaţie de final. În case e frig de mori, dar Administraţia îşi face încălzirea cu proba instalaţiilor. Asta ar trebui să ne dea fiori şi să ne-nfierbânte! În Consilul Municipal, aleşii asudă la mărirea facturilor, iar miniştrilor din Cabinet li s-a ridicat temperatura de remaniere. De teamă să nu răcească, unii au început să se trateze cu palincă. N-a fost leac. S-au ars. Ca să evite o epidemie, ministrul Sănătăţii a început distribuirea dozelor de vaccin. Ce păcat, domnule ministru, că nu există imunizare şi pentru corupţie!

Nu trebuie să aşteptăm finalul de an, să vedem cine câştigă europarlamentarele, dacă se activează clauza de salvgardare sau ce ne-aduce Moş Crăciun, pentru a vedea cum stăm. A spune prost e un truism irelevant. Instituţiile statului au fost blocate anul acesta de două demersuri politice radicale, fără nicio miză realistă sau de interes naţional: suspendarea Preşedintelui şi dărâmarea Guvernului. Cel
dintâi ne-a irosit cam o jumătate de an, iar cel de-al doilea demers s-ar putea prelungi, cu umorul de care dă dovadă PLD-ul, până la Crăciun.
CA-DOU! Ambele au fost iniţiative marca PSD şi au avut, de fapt, o singură ţintă: Traian Băsescu.

Blocarea la nesfârşit a instituţiilor statului - Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie - fără a respecta cea mai elementară regulă a separaţiei puterilor în stat, e mai mult decât un deficit de democraţie, cum profeţea Popescu Tăriceanu. E un atac ticălos la adresa statului de drept! Am aflat cu stupoare că, după căderea moţiunii de cenzură, parlamentarii PSD au propus o modificare la legea referendumului care să-i îngrădească şefului statului posibilitatea de a convoca scrutin naţional pe tema votului uninominal în aceeaşi zi cu europarlamentarele. Asta după ce Guvernul suspendase prin ordonanţă de urgenţă comisia de avizare de la Cotroceni, blocând activitatea justiţiei în cele mai mari dosare de corupţie. Umilitor şi descalificant mi se pare ca un legislator să conceapă legi pentru un
singur individ. Şi n-ar fi o problemă dacă rezultatul acestor demersuri cu ţintă unică ar fi doar discreditarea clasei politice. E o problemă, însă, atunci când astfel de atacuri duc la blocarea discreţionară a statului de drept.

În seninătatea lui, primul ministru nu realizează că îndărătnicia cu care i se opune celui care l-a adus la putere nu face decât să permită PSD-ului să continue politica de blocaj democratic inaugurată cu 17 ani în urmă de Ion Iliescu, la prima mineriadă. Aş fi considerat o virtute până şi această neclintire a sa din postura de premier, în ciuda tuturor loviturilor primite, dacă ar fi demonstrat că îl ţine ţeapăn coloana-i vertebrală. Dar nu. Îl ţin de fapt doar câteva proptele putrede, din partid şi din PSD.

România ar fi trebuit să atingă anul acesta pragul majoratului democratic, care să-i confere maturitate şi să-i aducă o stare normalitate. Nu în sensul clasicizat de Ion Iliescu, celebru artizan de sensuri prin lovituri de stat, ci în acel sens primar, în care normalitatea e adusă de bună-credinţă şi adevăr. România e lovită, însă, de infantilism politic, purtând marele handicap al bătrânei şandramale, virusată de corupţie, ţintuită la pat de prostie şi înfrigurată… Şi două 18 ani de aşteptare, când ei continuă să se întindă mult mai mult decât le e plapuma, ni se transmite că suntem încă la proba instalaţiilor… Iar ca să nu murim de frig, să mai tragem şi noi o pătură peste România!

Posted in Uncategorized | 12 Comments »