În noaptea de ajunul Crăciunului, Vanka Jukov, un băiat de nouă ani, care fusese dat, cu trei luni în urmă, să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. După ce stăpânii şi calfele plecară la utrenie, Vanka scoase din dulapul cizmarului o sticluţă cu cerneală şi un condei cu peniţă ruginită, îşi aşeză apoi în faţă o foaie de hârtie mototolită şi începu să scrie. Dar, înainte de a încondeia prima literă, băiatul îşi aruncă privirea speriată spre uşă şi spre ferestre, după aceea se uită cu coada ochiului la icoana înnegrită, la dreapta şi la stânga căreia se înşirau rafturile cu calapoade şi oftă adânc. Îşi aşezase hârtia pe bancă, iar el se lăsase în genunchi în faţa ei.Dragă bunicule Konstantin Makarâci! scria Vanka. Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit pentru sărbătorile Crăciunului şi doresc să-ţi dea domnul Dumnezeu ce doreşti. Că eu n-am nici tătucă, nici mămucă, numai pe tine te am.
Vanka îşi întoarse privirea spre fereastra întunecată, în sticla căreia licărea răsfrângerea lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul Konstantin Makarâci, paznic de noapte la boierii Jivarev: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, mărunţel, slăbănog, dar neaşteptat de vioi şi sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi ochii ca de om beat. Ziua doarme în bucătăria argaţilor sau se ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate în bocănitoare (…)
Fără îndoială că acum bunicul stă la poartă, se uită clipind la ferestrele de un roşu aprins ale bisericuţii din sat şi, tropăind din pâslari, glumeşte cu argăţimea de la conac. Bocănitoarea îi atârnă la curea. Moşneagul dă din mâini, îşi îndeasă capul între umeri de frig şi, chicotind bătrâneşte, ciupeşte când pe servitoare, când pe bucătăreasă. (…) Vremea e minunată, văzduhul liniştit, străveziu şi proaspăt. E noapte fără lună, totuşi se vede satul întreg, cu acoperişurile albe şi cu şuviţele de fum ce se înalţă din hogeaguri. Se văd şi copacii argintaţi de promoroacă şi nămeţi. Tot cerul e numai stele. Şi stelele clipesc, vesele, iar calea laptelui e aşa de strălucitoare, de parcă ar fi spălat-o cineva anume şi ar fi frecat-o cu zăpadă, pentru sărbători.
Vanka oftă, muie peniţa în cerneală şi scrise mai departe:
Să ştii, bunicule, că pe mine, aseară, m-au aruncat afară. Stăpânul m-a luat de păr, m-a scos în ogradă şi m-a bătut cu şpandârul fiindcă m-a furat somnul când legănam copilul în copaie. Iar mai zilele trecute stăpâna mi-a pornuncit să curăţ o scrumbie şi eu am început s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă pocnească peste obraz cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine, mă trimit la cârciumă să le cumpăr votcă şi mă pun să fur castraveţi de la stăpân, iar stăpânul mă bate cu ce-i vine la îndemână. Cât despre mâncare, nu dau mai nimic: dimineaţa pâine goală, la prânz coleaşă, iar seara iar pâine goală. De ceai sau de ciorbă nici pomeneală, cu aşa ceva se îndoapă numai stăpânii. De dormit, dorm în tindă, iar când copilul plânge, apoi nu mai dorm deloc că trebuie să-l legăn… Dragă bunicule, fă-ţi pomană de la Dumnezeu şi ia-mă de aici! Du-mă acasă, în sat, că nu mai pot îndura… Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog lui Dumnezeu cât oi trăi, numai ia-mă de-aici, că de nu, să ştii că eu mă prăpădesc.
Vanka simţi cum îi tremură buzele. Îşi şterse ochii cu pumnul murdar şi izbucni în plâns:
Am să toc tabac pentru tine… scrise el mai departe - şi am să mă închin lui Dumnezeu. Dacă oi greşi, să mă pedepseşti fără milă. Iar dacă te-i necăji c-am rămas fără slujbă, atunci am să mă rog de administrator să mă primească să-i văcsuiesc cizmele, sau am să mă bag ajutor de văcar, în locul lui Fedka. Dragă bunicule, nu mai pot, nu mai pot, mă chinuiesc de moarte! Am vrut s-o şterg de-aici şi s-o iau pe jos până în sat. Dar n-am cizme şi m-am temut de frig… Iar pentru binele ăsta, când oi creşte eu mare, am să te hrănesc şi n-am să las pe nimeni să te obijduiască. Iar când ai să mori, am să mă rog pentru odihna sufletului tău, întocmai ca pentru mămuca mea, Pelagheia.(…)
Dragă bunicuţule, când au să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul cel verde. Cere-i-o domnişoarei Olga Ignatievna, spune-i că e pentru Vanka.
Vanka se înfioră, oftă şi-şi aţinti din nou privirea asupra ferestrei. Îşi aduse aminte că bunicul era cel care se ducea în fiecare an la pădure, să aducă bradul pentru boieri, şi că-l lua şi pe el. Ce vremuri bune erau pe-atunci! Bunicul icnea, icnea şi gerul şi, auzindu-i, icnea şi Vanka. Înainte de a se apuca să taie bradul, bunicul îşi fuma luleaua, trăgea tacticos tabac pe nas şi făcea glume pe seama lui Vaniuşka, pentru că tremura de frig… Brazii tineri şi încărcaţi cu promoroacă stăteau nemişcaţi, aşteptând parcă să vadă pe care dintre ei o să cadă năpasta. (…) După ce tăia bradul, bunicul îl ducea la curte şi cei de acolo începeau să-l împodobească… Dar nimeni nu-şi bătea capul mai mult cu asta decât domnişoara Olga Ignatievna, la care Vanka ţinea ca la ochii din cap. Pe vremea când trăia mama lui, Pelagheia, care era fată în casă la boieri, Olga Ignatievna îi dădea lui Vanka acadele, ba, neavând ce face, îl învăţa să citească, să scrie, să numere până la o sută şi chiar să joace cadril! Dar, după ce a murit Pelagheia, orfanul Vanka a fost trimis la bunicul lui în bucătăria argaţilor, iar de acolo la Moscova, la cizmarul Aleahin…
Vină, bunicule dragă, urmă Vanka, te rog în numele domnului nostru Hristos, vino şi ia-mă de aici. Îndură-te de mine că-s un orfan fără noroc şi toţi mă bat şi mi-e aşa foame şi mi-e dor, că nici nu pot să-ţi spun şi plâng întruna. Iar mai zilele trecute stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos şi abia am putut să-mi vin în fire. Vai şi amar de viaţa mea, că-i mai rea decât a unui câine!.. Şi-i mai trimit plecăciuni şi Olenei, şi lui Egorka cel strâmb, şi vizitiului, numai armonica mea să n-o dai nimănui. Rămân nepotul tău Ivan Jukov şi să vii, dragă bunicule!
Vanka, împături foaia în patru şi o vârî în plicul pe care-l cumpărase în ajun cu o copeică… După ce se gândi puţin, muie peniţa în cerneală şi scrise adresa:
Bunicului, în sat la noi.
Apoi, se mai scărpină în cap, se mai gândi şi adăugă: Lui Konstantin Makarâci. În sfârşit, fericit că apucase a-şi scrie scrisoare în linişte, Vanka îşi înhăţă căciula şi, fără să-şi mai ia şi cojocelul pe umeri, numai în cămaşă, ieşi repede în stradă.
Vânzătorii de la măcelărie pe care îi întrebase în ajun, îi spuseseră că scrisorile se vâră în cutiile poştale, de unde le iau şi le duc în toată ţara troicile poştei, mânate de surugii beţi, în clinchet de zurgălăi. Vanka o ţinu tot într-o fugă până la cea mai apropiată cutie poştală, vârând în deschizătură nepreţuita scrisoare…
Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus… În visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor stătea bunicul, cu picioarele goale atârnate şi le citea bucătăreselor scrisoarea lui… Iar pe lângă cuptor, Viun se tot învârtea şi dădea din coadă…
A. P. CEHOV - VANKA, Omul în carapace, Editura Tineretului, 1962
Decembrie 26th, 2007 at 12:40 am
— ciupeşte când pe servitoare, când pe bucătăreasă. (…)—-
Din candida suferinta siberiana, partea asta mi-a placut cel mai mult. Inima de piatra ma adaposteste, nu inteleg nimic din sufletul rusului. Mi-ar conveni un final cinic. Mi-l imaginez pe bunic infulecand si citind cu indiferenta scrisoarea.
Va citesc cu placere, povestiti frumos.
Decembrie 26th, 2007 at 2:04 am
La multi ani ! stimata domnisoara Liana Patras;imi place ce si cum scrieti ,va caut “scrisul”si observ ca ,pana acum, nu este nici un comentariu postat;asta este bine;dupa citirea textului ,imi pun intrebarea care este talcul celor citite ,pentru ca trebuie sa fie unul.
-mesajul lui Cehov este unul educativ;pentru mine este greu de crezut ca un baiat de noua ani poate avea hotararea ,curajul ,determinarea de a lua si a pune in aplicare o astfel de decizie ,
-autorul , convins ca cititorul ,care este cu siguranta mult mai mare ca varsta decat autorul scrisorii , transmit urmatorul mesaj:cititorule ,chiar daca nu mai ai 9 ani ,dar esti inca tanar ,iti poti schimba viata daca ai taria de a zice NU ,adica de a lua o decizie mai mare sau mai mica atunci cand este in joc viata ta;cititorul trebuie sa inteleaga ca odata decizia luata ,ea trebuie bine argumentata si de ce nu chiar negociata.
-se poate trage concluzia ca marele scriitor rus Cehov si-a asumat si valenta de educator ,pe care o poate avea un scriitor ; educator al semenilor sai , pentru simplul fapt ca a “simtit “ ca de aceasta era nevoie;dar pentru aceasta ,pe langa talent,trebuie sa fi si un mare caracter,
-si cu acest ultim cuvant,CARACTER sa ne teleportam in realitatea noastra ;sa
facem simple comparatii: viata mizera -exista; cititori care ar avea nevoie de educatie –asijderea ; dar nu exista textul neaos romanescsi asta pentru ca NU EXISTA SCRIITORUL ROMAN DE CARACTER.
-cred ca si Domnisoara Liana a observat aceasta lipsa a exemplului educativ de pe “piata romaneasca “ si vazand ca cererea este mare l-a importat de la rusi.(este totusi o “marfa “ de calitate)
Decembrie 26th, 2007 at 9:42 am
Nu am citit povestea dar m-a dus cu gandul la nea Ionica, cizmarul la care am stat in gazda o buna bucata de vreme. Ca si Vanka a fost dat ca ucenic de mic si, spre deosebire de acesta, nu a pierdut vremea cu scrisul. A fugit de vreo doua sau trei ori de acolo. De fiecare data bunicul lui - pare-se ca bunicii se ingrijeau ca nepotii sa invete o meserie, l-a adus inapoi, dupa ce ii aplica si cate o corectie. Dar… pentru ca de fiecare data este un dar… la o hora Ionica a cunoscut-o pe Victoria, croitoreasa. Ei ii placeau filmele si cum Ionica semana leit cu Jean Marais, al ei a fost… dupa ce i-a permis sa o fure de acasa. Au fost unul al celuilalt vreme de 54 de ani. Iar eu nu am putut vedea in ei decat bunicii pe care nu am apucat sa ii cunosc…
Momentele triste sunt amplificate de Sarbatorile in care ni se spune ca trebuie fim cu cei dragi si… nu ne sunt alaturi. Povestea asta ne poate duce cu gandul acolo unde vrem sa ne duca cu gandul. Sau, mai bine spus, doar acolo unde ni se poate duce gandul. Ce vreau sa spun? Oamenilor le place sa se lamenteze, sa se planga. Daca ar privi mai aproape si mai atent in viata lor ar observa ca primesc exact ceea ce dau. Cu atat mai mult acum, de Sarbatori. Hai sa va explic.
Campania RTv este laudabila si, in acelasi timp, fortata. Spun ca este fortata deoarece in acea poveste copilul vorbea de trei oameni necunoscuti, de pe strada. Este ciudat sa nu multumesti celui pe care il cunosti si care ti-a facut un bine. Indiferenta este, de departe, forma suprema de bataie de joc. Este lipsa de buna crestere, in esenta. In zilele noastre, in Franta, conceptul se cheama “passer le relais” si poate insemna chiar si doua vorbe care sa-l miste pe un om aflat in durere, astfel incat sa faca ceva pentru viata lui. A, si se face zilnic, este drept, de oameni de meserie si care au si de unde sa dea - a se lua la figurat.
Anul asta am facut acest lucru prin felicitari electronice. Ceva super interesant: au fost deschise / si implicit citite, doar de prietenii apropiati sau de catre necunoscuti. Au fost insa si oameni care, dintr-o politete falsa au raspuns doar pentru a scapa de un soi de obligatie, fara ca macar sa le deschida. De unde si concluzia ca jumatatile de masura nu fac decat sa ne consume timpul, si de o parte si de cealalta…
Probabil ca atunci cand vom invata sa ne cunoastem, vom realiza faptu ca toti cei din jurul nostru, cunoscuti sau nu sunt reflexe ale propriei noastre personalitati. Ca, de fapt, zi de zi ne intalnim cu noi insine… De unde atata suparare, deci?!
Decembrie 28th, 2007 at 12:37 am
Trista poveste. Nu-mi plac povestile triste … . Si nici singuratatea, mai ales de sarbatori. Un an nou mai bun, va doresc d-voastra, Liana Patras, si celor ce viziteaza blogul. Burlacilor le reamintesc, ca anul ce vine e cu … SOT. La multi ani. Si fiti mai veseli fratilor, ca asa-i viatza, are si usor si greu … .
Ianuarie 12th, 2008 at 1:59 pm
Hai mai Liana, nu mai fi invidioasa pe Elena. Ce daca are mai mare succes cu blogul ei. Tot tu esti mai simpatica. Si mai finutza … .
Ianuarie 15th, 2008 at 1:12 am
Anul vechi pe Stil nou, adica ceva ce -mi suna apropiat de noul ce se invecheste rapid si vechiul ce ramane statornic reper.Ce legatura cu povestirea? Cauta in scrisoare, in adresa de pe plic, in atmosfera cehoviana ce-si poate avea similarul poate doar intr-un bacovia mai zambitor
Ianuarie 16th, 2008 at 12:19 am
ueau. i was blind and now i see :)… noroc cu gugãl, altfel nu te descoperem in toata splendoarea. pana de curand credeam ca scrisul si vorbitul nu se impaca.
daca s-ar da oscar pentru scris - tocmai l-ai castigat. de la mine
asta e pt tine:
http://www.youtube.com/watch?v=dBHhSVJ_S6A
Ianuarie 16th, 2008 at 10:34 pm
…esti sublima! Nu ma mai satur sa ma uit la tine pe Realitatea. Oare chiar esti reala?!!!
Sublimul e-o plecare
Parti din noi
Se-ndeparteaza-n loc sa ne urmeze
Se duc in ceruri si ne lasa goi!
Ianuarie 18th, 2008 at 12:52 am
:(((((((((((((((((((((((((((
Pacat!
Ianuarie 21st, 2008 at 11:08 am
Liana, ai muzica in cuvinte…
Ma bucura ca ti-a placut Cehov. Recunosc, si eu am ramas fascinata de operele sale… 
Mult succes!
Ianuarie 21st, 2008 at 11:11 am
Liana Patras= Simfonia in sol minor ( “Vise de iarna̶
de Ceaikovski…. 
sper ca o sa-ti placa…
Ianuarie 24th, 2008 at 12:06 pm
Textu’ asta e e o facatura, o tentativa de manipulare, de spalare a rusilor.
In tentativa de a-i face umani, cineva incearca sa inoculeze ideea ca pe aia nu-i impusca nimeni daca vorbeau de Craciun si dumnezeu.
Ianuarie 24th, 2008 at 6:30 pm
Este intradevar o poveste trista.Viata este facuta din tristete si bucurie,nu se poate una fara de cealalta.Nu am citit povestea,cu toate ca cu Cehov am fost “prieten bun”.Probabil ca fiecare dintre noi are in “bagajul vietii”o intimplare trista,lasata in urma.Nu ma pot abtine de a nu admira in continuare stilul Liana Patras.
Este drept ca este tirziu dar iti urez “La multi ani in 2008″!
Ianuarie 27th, 2008 at 10:03 am
Tot asttept sa mai scrii ceva!
Ianuarie 30th, 2008 at 1:07 am
Vom fi ce-am fost … . Si poate, mai mult decat atat !!!
Februarie 3rd, 2008 at 12:42 am
Liana, de ce nu-ti desfintezi blogul daca tot n-ai nimic sa mai spui ?!
E pacat, imi pare rau… . Uneori, te contraziceam doar ca sa te provoc, alteori ma “plictiseam” pentru a anima discutia pe forum. Recunosc ca ma si “ofticam” cand ma lovea cenzura… . Asa am ajuns la un moment dat sa fiu VANTU’, PLICTISITU’, si altii … . Of of, ce vremuri, si ce oameni … .
Februarie 29th, 2008 at 1:54 am
Liana, nu am banuit niciodata ca-tzi pac off-shorurile
Martie 4th, 2008 at 2:12 pm
draga liana,
pacat ca te-ai oprit din scris pe blog.te citeam cu interes, oricum numai bine…