Michel Gondry e un tip un pic prea inventiv pentru gusturile aşezate. Mai întâi, a cântat la tobe într-o trupă rock şi, când s-a pus problema să cânte la televizor, s-a apucat de videoclipuri. I-a plăcut islandezei Bjork şi a regizat pentru ea Human Behaviour, apoi Paul McCartney l-a rugat să-i pună în scenă Dance Tonight. A făcut-o bizar şi jucăuş cu o tehnică cinematografică nu foarte uşor de urmărit. A dat, însă, lovitura cu Drugstore, reclama la blugii Levi’s cu tânărul acela rebel care află stupefiat că tatăl fetei pe care tocmai o scoate-n oraş e chiar vânzătorul de la care cumpărase un prezervativ - aşezat bine în micul buzunar al pantalonilor de firmă. A devenit dintr-o dată premiat şi celebru. După videoclipuri, reclame şi mici scenarii, a-nceput să facă filme. Human Nature e primul, dar Eternal Sunshine e adevăratul său talent artistic.
S-a născut dintr-o prozaică dezamăgire în amor. Rezultatul e o poezie profundă. Nu-l agreez pe Jim Carrey, interpretul personajului principal, pe care-l cred un actor mult mai talentat decât partiturile mediocre pe care le-a jucat în felurite comedioare comerciale, dar aici face un rol foarte diferit de el însuşi şi foarte în acord cu Kate Winslet, frumoasa Madeleine din Quills, isteaţa Marianne din Sense and Sensibility, mai cunoscută publicului larg ca Rose DeWitt din Titanic. Eternal Sunshine îi oferă o ipostază de-a dreptul fermecătoare. Este întruchiparea feminităţii care se iveşte de nicăieri, ca o strălucire neaşteptată în cele mai banale locuri, colorând stările personajelor cu atitudini pline de nuanţe ce răzbat până şi prin părul său şuviţat, când roşu, când albastru, când verde sau oranj.
Clementine se apropie de Joel cu naturaleţea unui parfum rar, dar atât de potrivit! Se leagă de el într-o intimitate firească, în care erotismul derivă din nesfârşite vorbe, amintiri, dorinţe bizare, mărunţişuri semnificative. Legătura dintre ei e în afara oricărui timp, exprimată într-o metaforă simplă şi sublimă în care Gondry îi aşează întinşi, unul lângă altul, pe un platou de gheaţă şi îi filmează de sus dinspre un cer până la care lor le e infinit de uşor să ajungă. Aerul lor e hibernal, pur şi îngheţat în tabloul unei clipe care-i defineşte laolaltă pentru totdeauna. Poate că lui Gondry, care abia ieşise din depresia unei dezamăgiri, i-ar fi plăcut să-i păstereze aşa. Fără neînţelegerile comune, reproşurile cotidiene sau certurile pasionale. Dar Charlie Kaufman, scenaristul pe care-l ştiţi dac-aţi văzut Being John Malkovich, avea pregătită o intrigă fabuloasă. Să nu-i despartă definitiv. Să şteargă pur şi simplu pe fiecare din memoria celuilalt. Ideea plecase de la ironia unui amic. ‘’Ce-ai face dacă într-o zi ai primi un bilet din care ai afla că ea te-a şters brusc din memorie?'’ Nu te-a uitat, te-a şters pur şi simplu… aşa cum ai apăsa pe computer tasta DELETE.
Asta era! Geniala soluţie a tuturor disperărilor! O bătrână îşi pierduse câinele credincios, un funcţionar de bancă rămăsese după ani de muncă fără slujbă, o tânără secretară se amorezase fantezist şi incurabil de şeful său. Pentru toate aceste dureri care ne transfigurează ridicol şi nedemn există eleganta soluţie a ştergerii instante! Fără mustrări de conştiinţă, insomnii, somatizări ale suferinţei. Totul dispare într-o operaţiune de identificare şi anulare a acelor zone din mintea noastră responsabile de legătura cu ceea ce ne face rău. Fantezist, într-adevăr, dar câtă eliberare fie şi numai prin imaginaţie!
Realitatea e prozaică şi meschină. Pe prima pagină a ziarelor de mâine sunt multe poveşti care n-au poate nicio relevanţă pentru ceea ce vă doare cu adevărat. Evenimentul Zilei vă aduce, însă, acest film al ingeniosului Gondry. Eterna strălucire a unei minţi neprihănite nu vă va scăpa, desigur, de necazuri. Dar v-ar putea ajuta să priviţi în jur cu mai multă seninătate. Ca şi cum, la telecomanda televizorului în care se răsfrâng toate figurile nemulţumirii voastre, n-ar exista decât o singură tastă, pe care o puteţi acţiona cu relaxare: DELETE.
Decembrie 19th, 2007 at 12:51 pm
Am vazut filmul respectiv dar trebuie sa spun ca mi-a lasat un gust amar. Exista multa mizerie pe lumea asta dar daca tot apesi pe tasta Delete ajungi in cele din urma sa iti stergi viata cu totul. Multi o fac deja prin sinucidere. Sunt multe obsesii si dureri nemeritate, nocive insa suntem chemati in a le invinge. Ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici. Daca eliminam aceste furci caudine ma tem ca nu mai ramane nici atat cat e din caracterul si personalitatea morala a individului din societate. Un om nu va fi in opinia mea niciodata mai bun fiindca nu a suferit ci fiindca stie ce inseamna aceea si vrea sa ii scape pe altii si pe el de suferinta. Imi amintesc de o carte citita acum mult timp : Contele de Monte Cristo. Era o idee interesanta la sfarsitul ei si anume ca fericirea e direct proportionala cu nefericirea ce o precede. In momentul in care vrea sa ofere o adevarata fericire unor personaje dragi lui contele le provoaca mai intai nelinisti sufletesi dureroase, cumplite insa doar ca ele sa poata gusta mai apoi din plin cu recunostinta si cu putere iubirea si fericirea.
Decembrie 19th, 2007 at 12:56 pm
Srisoare catre Simona
Draga Simona, cred ca treci prin momente dificile. In loc sa te pregatesti cum se cuvine pt. Craciun, trebuie sa te ascunzi. Si asta nu din vina ta! Inteleg ca nu ai decat 17 ani. Asadar, esti nascuta dupa ceea ce noi am numit Revolutie. Probabil ca nu stii, dar ceea ce faci tu acum, se practica in masa inainte de ‘89. Nu era bine sa ai de-a face cu vreun demnitar, fie el cat de mic, al regimului! Nu cred ca parintii tai ti-au povestit despre acele vremuri. Ei traiesc in continuare in acele timpuri. Din pacate, te tin si pe tine tot acolo! Ce ti-a zis dl Orban- in fond putea sa-l cheme oricum, ministru sa fie! Ca iti cumpara beteala de pom? Ca iti canta o serenada numai sa nu vorbesti? In fond, ce ai avea de pierdut? Te vor da afara de la liceu? Vei fi expulzata?
In ‘89 niste tineri de varsta ta s-au saturat tocmai de aceste practici si nu au mai suportat! De felul in care tu vei actiona depinde daca ai inteles ceva din sacrificiul lor si daca eu mai merit sa am incredere in “tanara generatie”.
Mentionez ca am 31 ani, sunt profesor si astept cu interes sa vad cum o tanara isi apara onoarea si demnitatea! Curaj, Simona, suntem multi care te sustinem! Iar pr. parintii tai, doar atat: nu amanetati modul de a gandi al fiicei dvs.pt niste arginti!
Sarbatori cu bine tuturor, inclusiv dlui Orban!
Decembrie 19th, 2007 at 4:14 pm
“partiturile mediocre pe care le-a jucat în felurite comedioare comerciale”
Vorbesti de Jim Carrey? Post mai comercial decat asta n-am vazut, probabil l-ai primit pe mail de la oligarhii buni. Si a-propos, daca ignori critici pertinente si intr-un limbaj decent nu inseamna ca (virgula) cauza lor nu exista.
Decembrie 19th, 2007 at 5:48 pm
Cum sa nu, domnisoara Patras, in ingamfarea noastra avem impresia ca numai noi contam in lumea asta si uitam ca trecerea noastra prin lume este influentata si imbogatita, vrem sau nu, de catre cei din jur.
Disperarea apare cand credem ca ni se cuvine orice si nu obtinem acel lucru sau acea relatie. Cand poftele noastre primeaza intr-un mod descreierat. Cand uitam ca orice eveniment sau intamplare ne ajuta sa crestem.
A sterge ceva din memorie este echivalentul, chiar daca pentru o perioada oarecum bine delimitata, cu consumul de stupefiante. Fugim de realitate - care este intotdeauna doar a noastra. Iar fuga asta ne poate face chiar sa ne pierdem de noi insine. Raul sau binele nu sunt decat atribuiri pe care alegem sa le facem noi si numai noi. Durerea este un semnal ca drumul pe care ne aflam este unul pe care trebuie sa-l parasim. Asa, usor, chiar cu un zambet…
Felicitari pentru sugestia data acum, in prag de Sarbatori. Multi se vor simti mai bine justificandu-si o anume stare de lasitate.
Realitatea nu este decat asa cum o dorim. Va doresc dumneavoastra si celor care va citesc sa aveti parte de Sarbatori care sa va faca sa intelegeti ca viata este ceva mai mult decat un program de ordinator. Sa aveti sansa sa intelegeti ca magia depinde doar de fiecare, de faptul ca putem alege cum anume sa simtim ceea ce ni se intampla, fara sa uitam sau fara sa stregem nimic. Si, cel mai important, sa vi se implineasca tot ceea ce doriti, in deplin acord cu cei pe care ii doriti partasi la dorintele voastre, si sa simtiti cum toate acestea va transforma si va implinesc. Iar ideea de a sterge ceva din aceste experiente sa ramana doar o incercare sugerata intr-un film de un personaj frustrat, temator… oricum departe de cel sau cea care sunteti sau puteti fi daca o doriti intr-o clipa.
Mesajul acesta poate fi tratat cu acea tasta miraculoasa. Daca reusiti, meritati felicitari. Dar cu siguranta ca atunci lumile noastre nu au nimic in comun.
Decembrie 20th, 2007 at 12:16 pm
N-am vazut , in dezacord pe “neve” cu ideea stergerii.
Seninatatea angelica traieste doar in fantoma depasirii lumii. De la nivelul unei bucati inutile de carne, cand se renunta la irealitate pentru a plonja in atrocitatea vietii, apare ca luciditate abstracta, infioratoare prin indiferenta. Constiinta prinsa in straniul interludiu isi topeste in suferinta existenta trecatoare, asteptand eternitatea neantului. Condamnata la intalnirea cu ochii sclipind triumfator in noaptea definitiva, pregatiti sa sfasie si sa dezintegreze cu imbratisarea mortii, isi gaseste refugiul in lacrima. Nu i se potriveste nici luciditatea abstracta a ingerilor, nici seninatatea profilactica, adormind infasurata in uitare. Sansa ei nu e de a trai ca o leguma hranita de un sol otravit. Incercuita de inutilitate isi simte implinirea in revolta, sacrificiu, suferinta si sfidare. De aceea sunt atat de frumosi Satana si Isus : revolta inutila si sacrificiul inutil. Sacrificiul din iubire e cea mai frumoasa revansa pe care constiinta tragica o putea inventa. Ideea stergerii ca uitare instantanee te ajuta sa supravietuiesti senin, dar nu te invata singurul lucru care conteaza, sa traiesti cu suferintele tale. Iubirea si moartea merg mana in mana. O mare iubire e sansa cutremurarii care deschide orizonturi. Unei mari iubiri nu-i poti supravietui decat acceptand sa suferi pana la sfarsit. O mare iubire nu se uita si n-ar trebui sa se stearga niciodata. Cum sa uiti si de ce sa stergi singura ta victorie in universul disperarii, unde nu e nimic de castigat ? Cand nu dureaza sfasietor de putin, are sansa risipirii in convietuire , pentru a renaste la moartea unuia dintre iubiti. Si toate astea pentru ca iubirea e prilejul celei mai adanci suferinte, singura noastra mangaiere. La capatul ei adevarata stergere, cand doar serenada sicrielor de plumb mai canta.
*
Probabil o sa vad filmul. Deocamdata am de parcurs capodoperele cu Stallone.
Decembrie 21st, 2007 at 12:01 pm
Eternal sunshine te ajuta cel mult sa reevaluezi luciditatea ca instrument. In niciun caz nu cred ca e vorba de terapie
pentru regasirea seninatatii.
Decembrie 21st, 2007 at 8:14 pm
@ jaunetom
Daca te referi la nazbatiile mele, io n-am spus nimic despre film. Nici n-aveam cum sa spun, chiar nu l-am vazut ( inca ). Pur si simplu am imprumutat, sa zicem, doua idei, seninatatea si “delete-ul “, si am scris ce mi-a traversat din tampla in tampla despre ele.
Decembrie 21st, 2007 at 11:03 pm
Ti-as recomanda de acelasi Gondry,
Sience of the sleep- un film eveniment
Decembrie 22nd, 2007 at 12:10 pm
tu ai scris postul, sau doar l-ai paste-at dintr-un articol din Evenimentul Zilei ?
Decembrie 24th, 2007 at 8:03 pm
Sarbatori fericite !