Blogul Lianei Patras

21 DE GRAME

Trecuse de ora unu, strada arunca reflexe colorate peste picăturile de ploaie care loveau jucăuş parbrizul. Sens unic, drum cu prioritate. Traversam Calea Victoriei. Radioul începuse primul buletin de ştiri fără accidente. Căldura mă moleşise, oasele îmi aţipiseră sub centura de siguranţă şi, în picoteala aceea liniştitoare, mângâiată de ploaie şi de vocea radioului de noapte, mi-am simţit deodată mâinile lovindu-mi ţeasta puternic, strivite între mine şi geamul portierei din faţă. Tot ce a urmat a durat o veşnicie. Drumul a-nceput să se răsucească aiuritor, s-a golit de obiecte, prelungindu-se într-un hău din care se-auzea spart ecoul unei rugăciuni înspăimântate. Nu mi-a trecut nici viaţa în flashuri prin faţa ochilor, nu mi s-a arătat nici vreo stihie de pe lumea cealaltă. Nimic prozaic. Totul înfiorător de lucid. Gol şi apăsător precum spaţiile onirice din care pier brusc toate punctele de reper. Am ştiut că aceea e una din clipele în care aş putea cu totul să dispar. Şi-atunci ne-am izbit din nou. Maşina în spate se făcuse ţăndări, iar afară continua să picure tihnit şi mărunt.

La câteva zile, stăteam la semafor la Tineretului, urmărind în agitaţia generală paşii grăbiţi ai unui pieton surprins în trecere pe roşu. Eram prima maşină în coloană. Se făcuse deja verde şi camionul din spate începuse să claxoneze impacientat. Am aşteptat trecătorul să-şi aşeze paşii pe trotuar şi am pornit. În urmă, omul s-a oprit brusc parcă strivit de frânele zgomotoase ale camionului. Ne-am dat jos din maşină şi, în milocul străzii, eu, şoferul de camion, trecătorul, pietoni şi o mulţime de martori n-am reuşit să convenim, până la final, nici măcar ce culoare avea automobilul care venise pe roşu din lateral si ne zburase bara din faţă.

În ecuaţia generală, acest lucru nici nu contează. N-are importanţă nici ce nuanţă are, nici direcţia din care vine, viteza cu care circulă, dacă poartă centură de siguranţă sau dacă are măcar permis de conducere. Nu respectă nicio regulă, nu ţine cont de timp sau de alte repere ridicole precum condiţiile meteo. Trece pe lângă noi în oricare fracţiune de secundă. Şi dacă am fi cu o fărâmă de clipă mai aproape, ne-ar izbi trupul fulgerător şi ne-ar târî câteva grame pe lumea cealaltă. Pentru că doar atât ducem cu noi: 21 de grame.

Se poate să fie doar o metaforă. Cine a văzut filmul lui Alejandro Inarritu înţelege, însă, că stilistica aceasta a sufletului spune totul despre cât valorăm, de fapt. O inimă cântăreşte cam 300 de grame, un rinichi -130, ficatul -cu aproximaţie- 1500 de grame. Putem măsura şi trăirile, intensitatea sentimentelor, a dragostei, a urii, a fricii. Putem pune în balanţă aproape tot ce cunoaştem. Mai puţin viaţa. Pentru că nu ştim niciodată când drumul ei se va intersecta fatal cu un nebun care trece fără să clipească pe culoarea roşie la semafor.

Nu-L poţi convinge pe Dumnezeu să te ţină în viaţă, dar ÎL poţi convinge că ai meritat să trăieşti. Mâine dimineaţă, asta însemnând în oricare zi după ziua în care veţi citi acest articol, sau chiar azi, peste câteva minute, de fapt, oricând într-un timp relativ, aţi putea să nu mai fiţi. Dar dorinţa de a contribui cu 100, 300, 1300 de grame la prelungirea unei alte vieţi vă va înnobila, indiferent ce ar fi să se găsească pe lumea cealaltă.

Citeşte şi V-ati dona organele in caz de moarte cerebrala? (Cotidianul)

Vezi şi Reporterii Realităţii, VIDEO Viaţa la loterie (18.11.2007)

Posted in Uncategorized | 34 Comments »

ALO? SUNT EU, PICASSO!

Mai sunt câteva zile până la alegeri şi ar fi trebuit să ne găsim în plină campanie electorală. Dacă judecăm după absenţa regulamentară a politicienilor de pe ecranele televizoarelor, dar mai ales neregulamentară a aleşilor din plen, aş zice că suntem, mai degrabă, în vacanţă. Europarlamentarele ar fi trebuit să aibă o miză importantă pentru partide. Nu pentru că ar fi demonstrat responsabilizarea subită a clasei politice în faţa examenului european, ci pentru că ar fi fost un test relevant înaintea alegerilor locale şi generale ce vor urma. Campania însă nu există pentru că lipseşte, de fapt, competiţia.

Marii adversari de altă dată, măcinaţi de probleme interne, s-au dovedit incapabili să-şi întocmească strategii adevărate şi nici chef n-au avut să investească prea mult în imaginea unor oameni care, oricum, vor pleca şi nu vor fi de folos partidelor în bătălia internă. Unica strategie a fost aceea de a împinge locomotive. Din păcate, ele nu reprezintă şi adevăraţi lideri politici care să tragă partidele după ei. Cum să chemi jumătate din electorat, care e rural, să voteze Renate Weber? Cu toată admiraţia pentru domnia sa, dar la ţară te râd şi curcile. Frunzăverde poate fi oricine, dar în mod special, Traian Băsescu. Deci, la PD, chiar nu contează cine e cap de listă. Contează însă că Theodor Stolojan îşi testează pentru prima dată cu adevărat forţa în faţa electoratului, după retragerea de acum trei ani. Presupunând doar că PLD trece pragul, e iluzoriu să ni-l imaginăm, totuşi, pe fostul premier stând cuminţel în băncile funcţionăreşti de la Strasbourg. Precum alţi lideri ce s-au proţăpit în fruntea listelor doar ca să facă vizibile partide fantomă, va fi lovit subit de probleme personale şi va fi lăsat la vatră. În tot dezinteresul general faţă de campania electorală, singurul candidat vizibil, care-a generat polemici cu adevărat europene, pare să fie domnul Mailat. Numai că acest candidat comunitar în loc să ne integreze, ne-a dezintegrat. Rău de tot.

S-a spus ca are câteva elemente bune această campanie, printre care faptul că promovează tineri. Am văzut, într-adevăr, mai mulţi tineri decât într-o campanie obişnuită, i-am putut analiza individual; buni vorbitori de engleză, franceză, germană, frumoşi, inteligenţi, carismatici, dar trişti prin crisparea cu care interpretau discursuri găunoase. Dezamăgitori prin mesajele patriotarde pe care ni le recitau ca nişte şoimi ai patriei ambiţioşi la Cântarea României. Aceşti tineri care nu au discurs politic pentru că nu au experienţă, în loc să vorbească simplu, onest, din propria conştiinţă despre intenţiile lor de bună-credinţă, au devenit interpreţii unor nimicuri scrobite în laboratoarele de comunicare ale partidelor. Marea lor dramă, şi a noastră, de fapt, este că ei şad frustraţi în umbra mogulilor de partid şi de stat, fiind împinşi în faţă doar la concursuri de cultură generală, deşi partidul le-a rezervat locuri în veci neeligibile. Ceea ce ne demonstrează cât de parşiv rămâne votul pe listă şi de ce e nevoie de referendum pe uninominal.

Altfel, am fi putut organiza alegeri şi fără campanie. Sau, ca să fie mai puţin costisitor, am fi putut face un sondaj pe bune, urmând să-l validăm drept rezultat electoral. Şi n-ar fi fost o exagerare, de vreme ce pe mulţi îi interesează mai degrabă să nu fie validat referendumul lui Băsescu, decât să treacă ei pragul electoral. Pentru unii ar fi o realizare epocală să intre în Parlamentul European, deşi n-ar ajunge singuri niciodată în Parlamentul României, dar fiţi siguri că încă de-acum îşi pregătesc discursurile în care vor vorbi nu despre înfrângerea lor, ci despre problemele lui Traian Băsescu.

În interviul de la Realitatea TV, preşedintele făcea referire la o campanie altfel. M-am tot frământat ce vrea să zică, de vreme ce până acum n-am sesizat elemente ale unei campanii adevărate. Intuiesc însă intenţia lansării unei strategii pe ultima sută de metri, în ziua votării, care să mobilizeze românii în număr cât mai mare la urne. Prin sms-uri, de pildă, marca Felix Tătaru.

Aşa că, în timp ce rudele lui Romulus vor părăsi Italia pentru a-i face o vizită lui Picasso în Spania, noi vom rămâne la telefonul vechilor refrene: De când cu Tăriceanu, în Congo aş pleca, dar stau la referendum, să pun ştampila DA. Sau, după preferinţe… Burkina Faso, Papua Noua Guinee…

Posted in Uncategorized | 9 Comments »

SNOAVĂ CU DOI VECINI

Un rom şi un român îşi fac casă unul lângă celălalt. Îşi cumpără aceleaşi materiale, construiesc după acelaşi proiect, îşi iau aceeaşi mobilă. La final, casele sunt leite! Dacă vând casa asta, zice românul, apăi iau pe ea o sută de mii de euro. Nu-i rău, zice romul, dar dacă io o vând pe-a mea, iau o sută şi încă cincizeci de mii de euro! Cum aşa, frate? întreabă românul ştiind că cele două case sunt fix la fel. Păi, da, vere, zice romul. Că eu n-am, ca matale, vecini romi…

Snoava aceasta ilustrează excelent finul mecanism al discriminării. El nu se declanşează în mod necesar în mintea majoritarului, dar e atât de profund inculcat în conştiinţa minoritarului, încât se activează automat şi poate amplifica până la criză o situaţie, altfel, deloc conflictuală. Resortul e împins, nu de prejudecăţile sociale şi culturale ale majorităţii, ci de clişeele inoculate minoritarului de-a lungul vremii chiar de promotorii corectitudinii politice. Să vă dau un exemplu:

La margine de Dorohoi, există un cartier de locuinţe sociale construite de primărie la standarde occidentale pentru cetăţenii care riscau să fie striviţi de zidurile centrului vechi al oraşului, sub care îşi găsiseră adăpost. Oamenii s-au mutat cu voie bună în noul cartier, cu căţei, cu purcei, copii, bărbaţi şi motani. Au stat o vreme aşa mersi, bine. S-au trezit, au luat ajutorul pentru nevoiaşi de la stat, au mâncat, au luat şi ajutorul pentru încălzire, au băut, au încasat şi alocaţia pentru copii. Apoi, copiii şi-au făcut nevoile, iar femeile au spălat rufe. Nu în băile cu gresie, chiuvetă, maşină de spălat şi mai ales closet, ci afară, în faţa vecinilor sau în spatele casei, la gard. După care, înţelegând rostul ajutorului de stat, oamenii au stat. S-a întâmplat asta ceva vreme până când, primăria, uimită de faptul că nimeni nu vine să muncească în folosul comunităţii pentru ajutorul social, a făcut o vizită prin cartierul gânditor şi a invitat oamenii la muncă. Bătrânii au spus că sunt bătrâni, femeile, că au copii, iar bărbaţii au spus că divorţează de neveste, dacă asta-i obligă la muncă în folosul oarecum imprecis al comunităţii. A urmat un concubinaj generalizat. Ceea ce nu i-a deranjat. Lucrul care i-a scos din sărite efectiv, care i-a făcut să-şi ia lumea-n cap a fost o revelaţie. După doi ani de trai iluzoriu în campusul de la capăt de Dorohoi, oamenii au priceput capcana diabolică în care picaseră. Fuseseră aruncaţi într-un izolaţionism odios, bruscaţi în tradiţia lor nomadă, obligaţi la domiciliu forţat de către un primar dictator, rupţi iremediabil de freamătul muncitoresc al oraşului ! Discriminare maximă! Revelaţia aceasta i-a încrâncenat atât de tare încât s-au dus întins la primar pregătiţi de revoltă! Omul a rămas perplex. Organizaţiile de profil au încurajat însă solicitarea drepturilor! Singur, bulibaşa din oraş, om cu vechi rădăcini în lumea nomadă, acum aşezat, locuitor al străzii Zmeului, portretist şi cunoscător de profiluri, le-a zis-o-n faţă: Ce discriminare, bre dom’le? Asta-i ţigăneală!

Eu nu ştiu dacă locatarii cartierului social din Dorohoi sunt romi, români, maghiari sau de altă culoare etnică. Nici nu mă interesează. Nu mă interesează nici cât de lung, colorat sau Mailat este cetăţeanul Romulus. Pe italieni, nici atât. Într-o Europă întemeiată pe diversitate etnică şi culturală, nuanţa părului, lăţimea spatelui, lungimea mustăţii sunt aspecte care nu contravin legii. Ceea ce nu reuşim să distingem noi e că legilor te supui, nu în calitate de etnic, ci în calitate de cetăţean. Iar domnul Mailat e de la Roma până la Bucureşti, vrem nu vrem, cetăţean român. Iar fapta lui nu e deloc izolată. De ani de zile, sunt români care pleacă în Europa, nu la muncă, ci la furat. E unicul lor vis de integrare europeană! Italienii au dreptul să ia măsuri oricât de dure împotriva celor care comit infracţiuni pe teritoriul lor, atâta vreme cât organismele europene nu semnalează încălcarea unor norme comunitare. Mi-aduc aminte că pe vremea ministrului german de Interne, Otto Schilly, au fost puşi în avioane şi expediaţi la Bucureşti apatrizi care părăsiseră România după mineriade, îşi construiseră o carieră în Germania, dar nu reuşiseră încă să dobândească cetăţenia. Familii întregi au fost făcute colet şi trimise pe Otopeni, unde au şi murit unii cu zile. Atunci n-a mai vorbit nimeni de discriminare.

Organizaţiile care clamează discriminarea pentru orice strănut în direcţia minoritarului fac infinit mai rău comunităţii decât populaţia majoritară. Această insistenţă cu care se trâmbiţează discriminarea a declanşat un automatism instrumentat acum pentru a compensa grave deficienţe comportamentale. Românul din snoava noastră împarte cu romul lucruri până la măsura exactă, dar romul îi serveşte glumeţ o diferenţă care pentru majoritar nu conta. Altfel spus, discriminarea apare atunci când noi înşine înfăptuim lucruri care ne diferenţiază de ceilalţi. Faptele noastre ne integrează sau ne diferenţiază.

Şi dacă ne simţim discriminaţi, înseamnă că ne-am purtat ca atare…

Posted in Uncategorized | 9 Comments »