Oct23rd

ÎNGERUL NECESAR

Acest film nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Aşa că, bine aţi venit în capul meu! Rumoare, zâmbete în sală… Aşa îşi începe Gheorghe Preda povestea ultimului său film, Îngerul necesar, aflat de vineri în cinematografe. Dacă n-aş fi văzut filmul, l-aş fi putut suspecta pe domnul Preda de un egocentrism prost disimulat în modestie. Dar am fost la premieră, am văzut filmul, am vorbit cu actorii, am văzut reacţiile în sală, am discutat cu regizorul şi aş avea de făcut o corecţie.

Filmul a fost prezentat iniţial la TIFF, în afara competiţiei, şi cine a vorbit despre el l-a valorizat, nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce NU mai este. Dacă intraţi în sală, uitaţi tot ceea ce v-a învăţat cinematograful românesc postdecembrist, de la Dan Piţa până la Cristi Mungiu. În primul rând, nu mai este încă un film despre România epocii de aur, locuind metaforic în Hotelul de lux sau în hotelul celor 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nimic din obsesiile dictaturii nu se mai regăseşte aici. A dispărut dezastrul colectiv ipostaziat în teribile drame individuale. Şi totul, până la detaliu, este reconstruit într-un stil extrem de curat. Aş îndrăzni să spun… ‘minimalist’, precum decorul din casa personajului principal. Apoi, culorile explodează din personaj. Albul pielii, negrul părului şi albastrul ochilor săi sunt nuanţe unice pentru decorul întregii poveşti.

O tânără compozitoare de succes, trăind în singurătate ca-ntr-o formă sigură de supravieţuire, sufocată de o copilărie tulbure şi de periodice crize de astm, este atinsă în universul său izolat de o imensă mână protectoare care-i oferă, invizibil, uluitoare forme de iubire. Deşi începe ca o banală naraţiune, cu intrigă, curgând firesc spre un punct culminant, povestea e lipsită de deznodământ. Atunci când spectatorul aşteaptă să primească o cheie pentru descifrarea întregii poveşti, ea dispare parcă furată de un demiurg jucăuş care vrea să închidă, nu doar personajele, ci şi spectatorii în mintea sa. Filmul nu e o operă realistă. Este estetică pură de la început până la sfârşit. O formă deconstructivă prin care se sondează interiorul imaginativ şi delicateţea psihicului prin contururi, sunet şi culoare. Personajele dispar în spatele gesturilor. Vorbele contează infim, dialogurile sunt false şi aproape că ni se comunică explicit inutilitatea lor. Actorii nu sunt puşi în valoare decât ca reprezentări senzoriale. Figurile umane sunt acolo ca să te facă atent la Vivaldi, de pildă, ritmat pe un ’sound industrial’ care explodează ca un lait-motiv în creierul spectatorului.

Nu e un film pentru publicul larg, chiar dacă instrumentează vag şi nişte clişee hollywoodiene, precum scena băii în care personajul principal apare dezbrăcat complet. E un film pentru pictori, arhitecţi, muzicieni, critici de artă, dar mai ales pentru sensibilităţile noastre estetice. Mai precis, pentru toţi aceia care râvnesc senzaţii rafinate, altfel decât în muzee şi spaţii culturale colbuite. Gheorghe Preda aduce albumul de artă postmodern şi ne invită să-l răsfoim în timp ce mâncăm popcorn.

În fond, este un egocentric. Dacă transpunerea egoului nu va aluneca spre manierism, îi vom mulţumi pentru modestie. Important e însă că acum, el ne petrece prin capul său cu o relaxare care ne încurajează să ne apropiem frumos de noi înşine. De aceea, filmul nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Iar eu nu sunt Gheorghe Preda. Dacă greşesc, corectaţi-mă. Dar mai întâi, mergeţi la cinema. Este un film necesar.

14 Responses to “ÎNGERUL NECESAR”

  1. Lucian Ricman Says:

    Nu ştiu de ce îmi vine să zâmbesc… dacă vă veţi duce la filmul acesta pentru a vedea ce a avut regizorul în cap veţi avea o mare deziluzie. Veţi sta atenţi, urmărind detalii pline de ciudăţenii şi fire care se dezleagă atunci când tocmai aveaţi impresia că aţi facut un nod bun. Nu, hotărât lucru, nu veţi vedea decât ceea ce este în voi. Poate veţi pune accentul pe imagini, poate pe sunete sau, cine ştie, pe senzaţiile care vă fac să descoperiţi un “nu-ştiu-ce” care există în fiecare dintre noi şi care nu iese la suprafaţă decât atunci când raţiunea este orbită de un falsh al imprevizibilului. Pe bune, vedeţi filmul. Cine ştie ce surprize vă veţi face?

  2. plictisitu' Says:

    Tara arde iar … babele (era sa spun blondele), se piaptana. Nu pot citi fara sa ma plictisesc, asemenea articole. Imi pare rau… .

  3. Augustin Says:

    Tara arde si noi, crescuti in comunism inca asteptam salvarea din exterior. Draga plictisitule, te astepti sa judeci oameni, politicieni, evenimente dar esti atat de nepregatit sa te cercetezi pe tine insuti. Liana inca e acea persoana minunata, care in mod incredibil din mijlocul unui post de stiri cu preponderenta politice, din inima unui sistem de demagogie si inutilitate mascata in importanta este capabila sa nu uite cine este si ce e valoros. Umanul dragul meu, persoana, caracterul , frumusetea unei vieti simple despuiate de efemerul societatii… Tu esti lumea ta si ceea ce ti-e incredintat e numai al tau pentru a descoperi, schimba si face. De vrei sa te ocupi de mondenitati si teme cotidiene fa asta, nu e nimic rau. Dar daca uiti cine esti si te depersonalizezi, daca nu mai pui valoarea sentimentelor, a umanului, a unei Divinitati ce ti se adreseaza intim si personal ca prim plan al existentei tale atunci devii un cod numeric personal si o statistica a momentului, nimic mai mult.

  4. plictisitu' Says:

    Revin, cu o intrebare: “Liana este o tânără ziarista de succes, trăind în singurătate ca-ntr-o formă sigură de supravieţuire, fiind atinsă în universul său izolat de o imensă mână protectoare care-i oferă, invizibil, uluitoare forme de iubire ?”
    Doamne, ce de vorbe-n VANT !!! Hai, Augustin, cearta-ma … .

  5. Lucian Ricman Says:

    Plictisitule, nu este cazul să devi irascibil. Ai dreptate să tragi o asemenea concluzie, dacă iei ad literam ceea ce a scris Liana în finalul articolului ei. Tot acolo recomanda vizionarea acestui film. După ce îl vei vedea, vei putea înţelege de ce toţi cititorii articolelor acestui blog se pot simţi în locul eroinei principale. De ce? Pentru simplul fapt că fiecare subiect atins aici poate fi asemănat cu o formă uluitoare de iubire, pe care o mână protectoare o oferă unor necunoscuţi. Daruri care au posibilitatea de a ne face conştienţi de minunea de a fi oameni, daruri căutate de toţi, dar puţini o recunosc. Uite, chiar şi tu ai revenit aici, pentru că aici există ceva care atrage, chiar dacă la suprafaţă te arăţi indignat.

    Şi, mai ales, pentru că ţara nu arde decât dacă uităm de noi înşine…

  6. Augustin Says:

    Desi din punctul meu de vedere ceea ce ti s-a raspuns domnule “Plictisit” este foarte corect si lamuritor am sa incerc sa iti prezint un alt mod de abordare, oarecum rigid, rational desi totusi simbolist in ideea ca poate nu ti se vor parea in aceeasi masura vorbe in vant. Voi face o paralela.
    Sa zicem ca in mijlocul unui drum statea la un moment dat un elefant. Era asezat pe o parte si dadea furios din cap ranind pe orcine indraznea sa se apropie. In mod evdient era o “mare” problema pentru toti cei din jurul sau si pentru sine insusi. Cei vizati s-au impartit imediat in mai multe “celule de criza” gata sa gaseasca solutii. In primul rand au fost cei care nu se puteau abtine sa nu ajute. Au propus realizarea de masinarii pentru ridicarea elefantului, sau sa il lege cu franghii si mana de la mana sa il traga cu forta pentru a il ridica. Ideea lor era ca daca nu pun umarul impreuna sa rezolve problema animalului starea elefantul se va inrautati iremediabil si constant. Pentru ca responsabilitatea era a echipei si apar inevitabil greseli s-a propus pastrarea confidentialitatii in orice actiune executata. Acestia erau socialistii. Au venit si altii care erau de alta parere. Sa ii dea elefantului vitamine sa ii puna mancare in fata si sa ii dea liniste si pace. Fara indoiala spuneau ei daca ii dam toate conditiile elefantul isi va reveni singur. Acestia erau liberalii. Cei mai multi insa erau oportunistii. Acestia si-au instalat tarabe in jurul elefantului unde vindeau suveniruri de tot felul. Ei sustineau ca elefantul nu are nevoie decat de incurajare si ce alta metoda mai buna ar fi pentru asta decat cumparand tot felul de lucruri menite sa imbunatateasca imaginea si perceptia elefantului fata de viata (iar in mod cu totul colateral sa ii imbogateasca pe ei). Desigur mai existau si diferite grupuri mai mici minoritare. Unii sustineau nici mai mult nici mai putin decat impuscarea elefantului si cumpararea altului nou pentru ca cel vechi nu mai are nici o sansa. Unii se rugau si faceau promisiuni uriase bietului mamifer doar doar isi va reveni. Altii insa sustineau ca problema e etnica si ca daca parintii elefantului ar fi recunoscuti si lasati sa se exprime liber acesta nu ar mai avea nici o problema. Un ultim grup identificat de mine era cel al bocitoarelor. Acestea nu vroiau sa ia parte la nimic dar se plangeau ca nu exista, nu a fost si nici nu va mai fi o solutie de scapare. Nu de alta dar sunt prea multi ce dau tarcoale problemei incat vreun om cu capul pe umeri sa ii mai poata veni in ajutor.
    Problema elefantului era insa una interna, la nivel celular. Acesta era bolnav si avea nevoie grabnica de vindecare cu tot ceea ce ar presupune acest proces. Insa cine sa stea sa priveasca la micile sale celule cand evidenta externa a problemei era atat de mare?
    Ce simplu e sa nu mai vezi padurea de copaci si anume sa iti dai seama ca totul porneste de la cauza si nu de la efect. Fiecare din noi este o celula care poate fi cauza unor lucruri mai mari sau mai mici. Stim noi cine suntem ca sa vedem efectele noastre asupra lumii? Sau poate lumea e mult prea mare si importanta ca sa mai cercetam problemele sale interne adica pe noi insine.

  7. plictisitu' Says:

    Aaaaaaaa, deci asta era … . Apoi de ce n-ai spus de la-nceput asa mai intelectualule. Da’ o intrebare tot mai am: Nu te-ai plictisit sa scrii atata ? Va inspira cineva baieti ? Pa. Ma duc la TV, sa vad dac-o gasit-o Lazarus pe Elodia. Macar, la OTV e un pic de “actiune” si pentru “publicul larg”. Auzi tu draga Augustin ce zice Liana despre filmu’ ala care zice ca la vazut: “Nu e un film pentru publicul larg, chiar dacă instrumentează vag şi nişte clişee hollywoodiene, precum scena băii în care personajul principal apare dezbrăcat complet. E un film pentru pictori, arhitecţi, muzicieni, critici de artă … . No’ ce sa fac eu daca-s numa’ inginer informatician. Nu pot merge nici la film cu voi, intelectualilor !!! Of, of, mai, mai … .

  8. Gheorghe Says:

    Plictisitule,mi-am dat seama cit esti de telectual,daca-l urmaresti pe Lazarus si postul ZeroTV.

  9. Augustin Says:

    Hmmm, curioasa coincidenta. Si eu sunt inginer in calculatoare dar totusi un film “pentru sensibilitatile noastre estetice” nu mi se pare destinat doar altora si nu mie. Cu atat mai mult cu cat la OTV, la alte surse media dar mai ales in mediu ce ne inconjoara zi de zi avem parte de ceea ce tu numesti “un pic de “actiune” si pentru “publicul larg”. ”
    Oare daca ai respira zi de zi doar “smog”, acea ceata toxica industriala a metropolelor, nu ai necesita, oricine ai fi, si de o gura de aer proaspat?
    Cu exceptia cazului in care esti un fumator inrait caruia nu ii pasa de chestiuni minore precum “respiratia”. Cu o moarte suntem oricum datori nu?

  10. Lucian Ricman Says:

    Acum am alt motiv sa zambesc… Plictisitule, imi amintesti de cineva pe care l/am cunoscut recent, dar sigur nu esti acea persoana.

    Te felicit pentru ca datorita “plictiselii” tale ai animat discutiile aici, intr/un loc in care chiar asa trebuie sa se intample, tocmai pentru ca nu sunt multe ca el.

    Oricum, te-as aprecia mai mult daca nu te-ai ascunde ca urmaresti Carcotasii si ai lasa aburelile deoparte. Ce naiba, suntem sau nu suntem oameni maturi? :-)

  11. Mircea Says:

    Salut, Plictisitule
    Se pare ca esti propriul tau prizonier (mental). Daca ai incerca sa-ti destupi mintea si sa scapi de prejudecati, ai putea sa observi, probabil, ca ai scapat de plictiseala si mai mult, ca frenezia vietii a dat peste tine. Viata e prea scurta ca sa te simti plictisit. Eu sunt optimist 14 ore pe zi (noaptea nu stiu cum sunt :) si am regrete mari ca am fost si eu plictisit odata.
    Cat despre film, fiecare poate gasi ceva interesant sau nemaintalnit sau pe placul lui. Deh, chestia cu de gustibus…
    Numai bine

  12. CALIN RADULESCU Says:

    Mai mai… dar esti tare plictisitoare… Cred ca de fapt textul e prea lung… mai pune si tu un subtitlul ca te pierzi in el

    PUPICI… mie imi placi oricum

  13. plictisitu' Says:

    No’ amu-s si mai plictisit dragilor. La REALITATEA, lipsesc senzatiile tari. Campania asta electorala plictiseste rau, “europenii” astia-s mici robotei care-si spun poezia invatata acasa, in emisiunea lui Razvan Dumitrescu. Gheorghe-i pandeste din culise, daca n-au slitul desfacut sau pantofii (ne)asortati. Ce mai, vorbe … goale. Turcescu simte, si da lovitura aseara cu “zana” de la “Stupize”. Marturisesc c-am fost curios sa vad cum se scufunda-n ridicol si isi arata adevarata fata de babacloanta. Ea vrea sa ajute “discret” pe cei aflati la necaz, dar a inebunit pe toata lumea cu afirmatia: “Eu si sotul meu am dat o suma considerabila. Cine este curios poate sa verifice … “. Eu nu sunt curios cat a dat pentru micuta bolnava, dar sunt curios daca mai pacaleste pe cineva sintagma: “zana cea buna”. Carcotasi, avem material beton deseara. Sa nu ne plictisim … .

  14. cristina Says:

    Nu l-am vazut. Misto.

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>