Blogul Lianei Patras

JAVRE, PROSTĂNACI ŞI FILFIZONI

Sunt urmaşii marilor baroni. De ieri până în zilele noastre, rimează cu ei înşişi. Guzgani şi golani, deopotrivă, vorba lui Vasile Dâncu. Rozalii şi de toate culorile. Mai puţin de stânga. Fostul strateg al partidului a depăşit măsura metrică, a ieşit din ritm şi a vorbit plin de patetism despre tot ce e mai prozaic în acest partid.

Cotidianul de azi preia fragmente dintr-un interviu acordat de fostul vicepreşedinte PSD ziarului Gazeta de Cluj, imediat după căderea moţiunii de cenzură în Parlament. Textul lui Dâncu e o jelanie plină de ocară la adresa celor pe care-i consideră vinovaţi de eşecul moţiunii. Pe scurt, strategul deplânge situaţia jenantă, ruşinoasă în care a fost adusă actuala conducere de javrele bătrâne, şulfele bolşevice şi scursorile vechiului regim care ar trebui înlăturate cu bisturiul dacă se doreşte reformarea stângii şi a PSD.

Pe Mircea Geoană, această odă l-a uns pe suflet. În semn de recunoştinţă, l-ar putea redecora cu distincţia de vicepreşedinte în grad de mare cavaler. Pe Ion Iliescu trebuie, însă, că l-a amărât profund această tulburare de comportament, cum a numit-o Marian Vanghelie, şi nu mă îndoiesc că, la un moment dat, îi va plesni pe filfizoni, aşa… bătrâneşte, cu vorbe mai ‘înţelepte’ ca animal, golan, prostănac şi alte rime ale capitalismului de cumetrie. Numai că ieşirile acestea, ca să-l re-cităm pe Marian Vanghelie, colorate mai viu ca blocurile din sectorul 5 ori Piaţa Roşie din Moscova, nu fac decât să pregătească terenul pentru eliminarea bătrânei şandramale din partid. Cum Geoană nu are suficientă virilitate politică să provoace acest lucru, refulări marca Dâncu vor fi încurajate şi galant recompensate.

Nu-i vom deplânge soarta lui Ion Iliescu, adevăratul animal politic, veşnic tânăr, la 75 de ani, ca la 45. Dimpotrivă. Starea lui e de-a dreptul ridicolă dacă şi-a adus la căpătâi lăutarii lui Marian Vanghelie să-i cânte în strună. Nu de alta, dar riscă să iasă din manualele de istorie cu picioarele-nainte şi să intre eroic în almanahe. Deplângem, însă, destinul actualei conduceri, ridicate în slăvile reformei pe ruta Bucureşti Cluj. Cine-şi imaginează că PSD e reformabil dacă pleacă bătrânul edec, trăieşte într-un romantism bolnav şi incurabil.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că partidul acesta a fost fondat şi consolidat pe rime compromise. Filfizonii au mers mână în mână cu baronii, prostănacii cu săracii, şulfele cu javrele, aroganţii cu cinstiţii şi golanii cu guzganii. Talentul acesta nu a putut fi zdruncinat decât prin concurs de poezie. Nu întâmplător, câştigătorul a semnat la ultimele alegeri celebra butadă versificată: Adriene nici nu ştii, cât de mic începi să fii!

Urmează noi alegeri şi la finalul lor se vor scrie poeme noi. Mare atenţie la rime şi inspiraţiune maximă!

Posted in Uncategorized | 27 Comments »

ÎNGERUL NECESAR

Acest film nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Aşa că, bine aţi venit în capul meu! Rumoare, zâmbete în sală… Aşa îşi începe Gheorghe Preda povestea ultimului său film, Îngerul necesar, aflat de vineri în cinematografe. Dacă n-aş fi văzut filmul, l-aş fi putut suspecta pe domnul Preda de un egocentrism prost disimulat în modestie. Dar am fost la premieră, am văzut filmul, am vorbit cu actorii, am văzut reacţiile în sală, am discutat cu regizorul şi aş avea de făcut o corecţie.

Filmul a fost prezentat iniţial la TIFF, în afara competiţiei, şi cine a vorbit despre el l-a valorizat, nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce NU mai este. Dacă intraţi în sală, uitaţi tot ceea ce v-a învăţat cinematograful românesc postdecembrist, de la Dan Piţa până la Cristi Mungiu. În primul rând, nu mai este încă un film despre România epocii de aur, locuind metaforic în Hotelul de lux sau în hotelul celor 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nimic din obsesiile dictaturii nu se mai regăseşte aici. A dispărut dezastrul colectiv ipostaziat în teribile drame individuale. Şi totul, până la detaliu, este reconstruit într-un stil extrem de curat. Aş îndrăzni să spun… ‘minimalist’, precum decorul din casa personajului principal. Apoi, culorile explodează din personaj. Albul pielii, negrul părului şi albastrul ochilor săi sunt nuanţe unice pentru decorul întregii poveşti.

O tânără compozitoare de succes, trăind în singurătate ca-ntr-o formă sigură de supravieţuire, sufocată de o copilărie tulbure şi de periodice crize de astm, este atinsă în universul său izolat de o imensă mână protectoare care-i oferă, invizibil, uluitoare forme de iubire. Deşi începe ca o banală naraţiune, cu intrigă, curgând firesc spre un punct culminant, povestea e lipsită de deznodământ. Atunci când spectatorul aşteaptă să primească o cheie pentru descifrarea întregii poveşti, ea dispare parcă furată de un demiurg jucăuş care vrea să închidă, nu doar personajele, ci şi spectatorii în mintea sa. Filmul nu e o operă realistă. Este estetică pură de la început până la sfârşit. O formă deconstructivă prin care se sondează interiorul imaginativ şi delicateţea psihicului prin contururi, sunet şi culoare. Personajele dispar în spatele gesturilor. Vorbele contează infim, dialogurile sunt false şi aproape că ni se comunică explicit inutilitatea lor. Actorii nu sunt puşi în valoare decât ca reprezentări senzoriale. Figurile umane sunt acolo ca să te facă atent la Vivaldi, de pildă, ritmat pe un ’sound industrial’ care explodează ca un lait-motiv în creierul spectatorului.

Nu e un film pentru publicul larg, chiar dacă instrumentează vag şi nişte clişee hollywoodiene, precum scena băii în care personajul principal apare dezbrăcat complet. E un film pentru pictori, arhitecţi, muzicieni, critici de artă, dar mai ales pentru sensibilităţile noastre estetice. Mai precis, pentru toţi aceia care râvnesc senzaţii rafinate, altfel decât în muzee şi spaţii culturale colbuite. Gheorghe Preda aduce albumul de artă postmodern şi ne invită să-l răsfoim în timp ce mâncăm popcorn.

În fond, este un egocentric. Dacă transpunerea egoului nu va aluneca spre manierism, îi vom mulţumi pentru modestie. Important e însă că acum, el ne petrece prin capul său cu o relaxare care ne încurajează să ne apropiem frumos de noi înşine. De aceea, filmul nu se petrece în România. El se petrece în capul meu. Iar eu nu sunt Gheorghe Preda. Dacă greşesc, corectaţi-mă. Dar mai întâi, mergeţi la cinema. Este un film necesar.

Posted in Uncategorized | 14 Comments »

PROBA INSTALAŢIILOR

Când vine gerul, am o senzaţie de final. În case e frig de mori, dar Administraţia îşi face încălzirea cu proba instalaţiilor. Asta ar trebui să ne dea fiori şi să ne-nfierbânte! În Consilul Municipal, aleşii asudă la mărirea facturilor, iar miniştrilor din Cabinet li s-a ridicat temperatura de remaniere. De teamă să nu răcească, unii au început să se trateze cu palincă. N-a fost leac. S-au ars. Ca să evite o epidemie, ministrul Sănătăţii a început distribuirea dozelor de vaccin. Ce păcat, domnule ministru, că nu există imunizare şi pentru corupţie!

Nu trebuie să aşteptăm finalul de an, să vedem cine câştigă europarlamentarele, dacă se activează clauza de salvgardare sau ce ne-aduce Moş Crăciun, pentru a vedea cum stăm. A spune prost e un truism irelevant. Instituţiile statului au fost blocate anul acesta de două demersuri politice radicale, fără nicio miză realistă sau de interes naţional: suspendarea Preşedintelui şi dărâmarea Guvernului. Cel
dintâi ne-a irosit cam o jumătate de an, iar cel de-al doilea demers s-ar putea prelungi, cu umorul de care dă dovadă PLD-ul, până la Crăciun.
CA-DOU! Ambele au fost iniţiative marca PSD şi au avut, de fapt, o singură ţintă: Traian Băsescu.

Blocarea la nesfârşit a instituţiilor statului - Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie - fără a respecta cea mai elementară regulă a separaţiei puterilor în stat, e mai mult decât un deficit de democraţie, cum profeţea Popescu Tăriceanu. E un atac ticălos la adresa statului de drept! Am aflat cu stupoare că, după căderea moţiunii de cenzură, parlamentarii PSD au propus o modificare la legea referendumului care să-i îngrădească şefului statului posibilitatea de a convoca scrutin naţional pe tema votului uninominal în aceeaşi zi cu europarlamentarele. Asta după ce Guvernul suspendase prin ordonanţă de urgenţă comisia de avizare de la Cotroceni, blocând activitatea justiţiei în cele mai mari dosare de corupţie. Umilitor şi descalificant mi se pare ca un legislator să conceapă legi pentru un
singur individ. Şi n-ar fi o problemă dacă rezultatul acestor demersuri cu ţintă unică ar fi doar discreditarea clasei politice. E o problemă, însă, atunci când astfel de atacuri duc la blocarea discreţionară a statului de drept.

În seninătatea lui, primul ministru nu realizează că îndărătnicia cu care i se opune celui care l-a adus la putere nu face decât să permită PSD-ului să continue politica de blocaj democratic inaugurată cu 17 ani în urmă de Ion Iliescu, la prima mineriadă. Aş fi considerat o virtute până şi această neclintire a sa din postura de premier, în ciuda tuturor loviturilor primite, dacă ar fi demonstrat că îl ţine ţeapăn coloana-i vertebrală. Dar nu. Îl ţin de fapt doar câteva proptele putrede, din partid şi din PSD.

România ar fi trebuit să atingă anul acesta pragul majoratului democratic, care să-i confere maturitate şi să-i aducă o stare normalitate. Nu în sensul clasicizat de Ion Iliescu, celebru artizan de sensuri prin lovituri de stat, ci în acel sens primar, în care normalitatea e adusă de bună-credinţă şi adevăr. România e lovită, însă, de infantilism politic, purtând marele handicap al bătrânei şandramale, virusată de corupţie, ţintuită la pat de prostie şi înfrigurată… Şi două 18 ani de aşteptare, când ei continuă să se întindă mult mai mult decât le e plapuma, ni se transmite că suntem încă la proba instalaţiilor… Iar ca să nu murim de frig, să mai tragem şi noi o pătură peste România!

Posted in Uncategorized | 12 Comments »

SALONUL E GOL

Salonul 119  era cândva plin. Nu de viaţă. De un suflu dintr-o altă lume care aşternea pe frunţile vizitatorilor o lumină plină de bunătate. De ieri, salonul e gol. Respiraţia aceea caldă s-a retras încet, tiptil, pe vârfuri, să nu facă prea mult zgomot şi să ne trezească.  Dac-aş putea, mâine de dimineaţă i-aş aduce flori. Dar nu mai pot…

 Martie 2007: SALONUL 119

La primul etaj, în capătul scărilor străbătute de diagnostice, mirosuri bolnave, oase îmbătrânite şi ani de suferinţă, se află salonul 119. Din spatele uşii răzbate un glas de femeie care cântă o rugă bisericească. Deschid. Lumea dinăuntru încremeneşte într-o curiozitate surdă şi plină de amarăciune. ‘Aveţi musafiri, tanti’, spune o femeie întinsă pe unul din cele zece paturi ale salonului. ‘Ah, sunt nepoţii mei!’, zâmbeşte tanti, iar zâmbetul său umple de primăvară întregul salon. ‘Nepoţii mei mi-au adus flori’, râde ea, trăgându-se cu blândeţea şi cuminţenia unui copil către marginea patului. Salonul e, de altfel, plin de petale. În dreptul fiecărui pat al suferinţei, pe măsuţele cu perfuzii, firimituri de covrigi şi tomuri religioase, se află borcane pline de flori pastelate pe care un artist le-a pictat parcă îngăduitor, la finalul unui tablou îndoliat.

Interiorul are chipul unui azil de oameni singuri, devenit casă de rugăciuni. La vederea oaspeţilor, femeile toate îşi învăluie pijamaua durerii în cearşafurile cenuşii, ca în linţoliile unei învieri pe care doar Dumnezeu din perete le-o mai poate promite. În dreapta, o bătrână cu ochi plânşi îşi ascunde pântecul bolnav în palmele mici şi se ghemuieşte în sine ca pruncii cărora le-a dat cândva viaţă. ‘Săptămâna trecută eram aici 18 pacienţi’, spune tanti. Şi eu mă uit mirată în jur şi număr încă o dată cele zece paturi lipite de zidurile mucegăite. Uneori, când disperarea atinge pragul singurătăţii şi al izolării, şansa de a împărţi un pat al suferinţei poate fi o adevărată binecuvântare.

De altfel, oamenii au înţeles aici că pentru a supravieţui trebuie să-şi reinventeze propriul destin, să se redescopere ca personaje în legătura lor cu viaţa şi să reconstruiască marile întâmplări din lucruri mărunte, aproape neverosimile. ‘Ai mai ieşit de aici, tanti?’ ‘Da, dragii mei. Am fost în plimbare prin curte şi săptămâna trecută am dat ocol la toată clădirea…’ E o călătorie lungă, înţeleg, în comparaţie cu plimbările zilnice: de la uşa salonului 119 la camera de iradiere, de la cabinetul medicului de caz la laboratorul de citostatice, de la intrarea vizitatorilor la cantina spitalului sau la… peruci. ‘La peruci’ e un loc de cinică întâlnire cu frumuseţea. Magazinul care vinde peruci în incinta spitalului are chipuri blonde, brunete, roşcate… iluzii de o tristă strălucire pentru toate femeile care îşi poartă, de fapt, capul dezgolit de tratamente, tot în baticul împăturit cu grijă de acasă.

Spitalul de oncologie Fundeni este universul restructurat la dimensiunile sale elementare. Locul în care moartea te urmăreşte din fiecare cotlon şi tot locul în care viaţa înfloreşte din gesturi infime: din încurajările vecinului de pat, din ochii Fecioarei de pe perete, din cartea de rugăciuni, din pachetul primit de acasă sau florile aduse de nepoţi. Pacienţii ajung aici înspăimântaţi de propria lor întrupare, îngroziţi de necazul din destinul lor şi învaţă să-şi supravieţuiască prin fărâmele de bucurie care le strecoară speranţă în celulele lor canceroase.

Aceste rânduri ar fi putut fi o pledoarie pentru cauza unei organizaţii ce militează împotriva cancerului. Am scris însă acest articol pentru noi. Pentru tot ce trăim şi nu mai avem timp să ne recunoaştem. Venim la serviciu, în redacţiile, în birourile noastre, facem ştiri, reportaje, corespondenţe, transmitem toate informaţiile importante de ultimă oră, ne străduim să fim profesionişti… apoi, ajungem acasă, ne închidem în noi şi nu mărturisim nimănui că acolo, la capăt de Bucureşti, în salonul 119 de la oncologie, un suflet drag aşteaptă cuminte să-i aducem flori…

Posted in Uncategorized | 7 Comments »

NEFARDAT

Oricât aş încerca să-mi demistific trăirile, viaţa mi-a fost bântuită numai de personaje. De vină trebuie să fi fost tatăl meu care, în copilarie, se amuza mascându-mă cu ciocolată într-un fel care mamei i se părea teatral şi lipsit de bună-cuviinţă. Mai târziu, am descoperit o fotografie, mare truc la vremea ei, care-l înfăţişa pe tatăl meu în tinereţile sale curtenitoare, aprinzând trabucul unui june cu plete despre care aveam să aflu că era tot tatăl meu, purtând perucă. Trebuie că am fost sortită farselor şi ficţiunilor, pentru că viaţa m-a înfăţişat în decoruri pe care scriitorii le-ar fi invidiat dac-ar fi apucat să le vadă în realitate.

La doi ani, de pildă, am fost Albă ca Zăpada. Serios. Stăteam pe oliţă şi făceam ceea ce fac toţi copiii când stau de obicei pe oliţă. Neavând, însă, la vârsta aceea simţul lucrurilor care se pot face sau nu în acelaşi timp, am început sa mestec un măr. Am început, zic, pentru că de sfârşit era sa sfârşesc sufocată. Cu o bucată de măr pe trahee şi cu o ambulanţă a spitalului din Focşani am plecat de urgenţă la Iaşi, împreună cu părinţii care sperau, disperaţi, să nu fi plecat definitiv. La mică distanţă de spital, maşina salvării s-a poticnit legendar, iar bucata de măr s-a rostogolit pe banchetă. Am ajuns în cele din urmă la spital şi, deşi nu mai aveam motive să rămân, am rămas de atunci Albă ca Zăpada pentru mulţi dintre amicii părinţilor mei. Recunosc că, din pricina amicilor şi a părinţilor, am mai ajuns între timp şi Scufiţa Roşie, şi Cenusăreasa…

Pe la vreo 7 ani, cand mă trimiseseră la şcoală cu fratele meu de mână şi cu cheia de gât, începusem să prind teamă de Punguţa cu doi bani. Nu din pricina banilor. Cocoşul a fost cel care m-a bântuit vreme îndelungată. Pentru că se încăpăţâna să se poarte beteag în lucrările mele de control, oricâtă strădanie ar fi dovedit mama în a-mi demonstra că vietatea cu pinteni este cocoş şi nu COCS, aşa cum îmi venea mie să scriu, de veneam mereu acasă cu nota şase. Capra cu trei iezi nu m-a impresionat pentru că mi s-a părut vulgară, dar m-a bântuit lupul atunci când a început să se uite pe vizor şi după iezi şi după Scufiţa Rosie. Cel puţin, tatal meu făcuse un obicei din a suna neîntrerupt la sonerie până când Scufiţa Roşie, cum mă botezase un prieten de familie, avea să-i dea drumul…lupului. Mai tarziu, în adolescenţă, lupul a fost nevoit să-i dea drumul Scufiţei. Şi de o parte şi de cealaltă a vizorului. Ieşeam cu prietenii, colegii de clasă la balurile vremii şi încheiasem convenţia spartană cu tatăl meu că trebuie să mă întorc acasă până la miezul nopţii, oriunde aş fi fost. Probabil de-asta am rupt pantofii cu toc ai mamei când, într-o noapte de balul bobocilor am fugit şi-am ajuns acasă după ora cuvenită. Fusesem aleasă frumoasa liceului şi, zău, dacă n-aş fi preferat să fiu bestia în noaptea aceea, decât să dau ochii cu tatăl meu.

Acum, tot la miezul nopţii mă găsesc şi am rămas cu un obicei. Sunt în televiziune de trei ani, sunt jurnalist de şapte, am un aprig simţ al realităţii, dar nu pot scăpa de ficţiuni. Pentru mine, politicienii, miniştrii, oamenii simpli despre care istorisesc la ştiri sunt personaje. Informaţiile sunt veşti, iar subiectele sunt poveşti. Nu-mi pot imagina Realitatea decat narativ. E un fel onest de a reconstitui lumea.

Textul acesta a apărut cândva în Apropo TV la rubrica Nefardat şi a fost scris la rugămintea redactorului şef, Costi Rogozanu, acum editorialist la Cotidianul. Îl republic aici, azi, de Ziua Părinţilor, după difuzarea cumplitei poveşti a băieţelului care s-a sinucis la 12 ani pentru că mama voia să plece la muncă în Italia şi să-l lase a doua oară singur. Poveştile copilăriei noastre seamănă, multe, prin tristeţe, cu aceasta. Ne influenţează maturizarea şi ne bântuie când ajungem oameni mari. Şi într-o lume în care despărţirile sunt parcă cinic un capitol obligatoriu din viaţă, eu îmi plec fruntea în faţa părinţilor mei şi le mulţumesc. Căci oricâte greutăţi am fi trăit, ei au rămas împreună ca eu să-mi amintesc astăzi doar poveştile frumoase cu Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie sau Albă ca Zăpada…

Posted in Uncategorized | 11 Comments »