Blogul Lianei Patras

DISPERARE DE ULTIMA ORĂ

Disparitia unui om poate fi o ştire. Disperarea, însă, niciodată.

Doamnelor şi domnilor, întrerupem programul pentru o ediţie specială. Potrivit unui comunicat al Ministerului Apărării, caporalul Ioan Grosaru a căzut la datorie într-o explozie în Irak, alţi patru români fiind răniţi. Aşteptăm date cu privire la împrejurările în care s-a produs tragedia. Vom reveni cu amănunte.

Mama lui Ioan Grosaru priveşte la televizor şi nu mai plange. Realitatea a plonjat brutal în sufletul ei ca o sondă şi i-a dislocat rămăşiţele de umanitate care ar fi ajutat-o să se îngroape creştineşte în sine. Viaţa fiului ei s-a strecurat printre rândurile unui comunicat de la Ministerul Apărării, iar de atunci, mama cotrobăie în ştiri cu disperare… Printre rânduri, spaţiile rămân, însă, albe şi goale ca o criptă din care, neînţeles, a dispărut peste noapte Isus. Doar capete de soldaţi schilodiţi se ivesc, odihnind pe hârtie rănile deschise din care cerneala curge pentru alte comunicate de presă. Şi fiecare nou comunicat înfăşoară cu tandreţe, ca-ntr-un bandaj, sufletele mamelor ce încă mai speră la întoarcerea fiilor de pe front.

Aşa cum v-am promis, revenim cu informaţii de ultimă oră privind tragedia din Irak. Potrivit Ministerului Apărării, medicii au decis ca răniţii mai grav, plutonierul Dănuţ Nicola, sergentul-major Ilie Adrian Barbu, caporalul Sorin Cătălin Popa şi fruntaşul Marius Traian Iovi să fie transportaţi la un spital militar de lângă Bagdad. Majoritatea au arsuri pe mâini şi pe picioare. Sergentul-major Gabriel Badea a rămas internat în baza din Tallil.

Despre fiul Ioan Grosaru, mama nu mai aude nimic. Ochii i s-au învineţit şi au înaintat în cap mutilându-i faţa scheletic. În capul ei mic şi plin de rugăciuni, pupilele răscolesc memoria pe la colţuri imprecise, în care se proiectează jucăuş o siluetă diafană. Şi cu cât se uită mai atent acolo, cu atât figurina aceasta divină, diabolică, îi joacă şi mai tare feste. La început, i s-a părut că-l vede în scutec de pânză, cu mâinile ridicate spre sânul zvâcnind cândva a lapte cald. Şi a crezut că îi e foame şi trebuie să-i dea de pomană. Dar a privit mai atent şi-a văzut că mâinile au degete subţiri şi prelungi în formă de aripi. Şi s-a gândit că poate Dumnezeu i-l trimite înapoi în chip de înger. Dar o dureroasă apăsare în pieptul supt i-a umplut imediat fălcile de-o amăreală seacă, întunecând vedenia în chip de stihie. Iar când deschise ochii, chipul lui o privi cu un surâs palid şi tăcut… prin televizor.

În urmă cu puţin timp, ministrul Apărării a revenit cu precizări urmare a tragediei din Irak. Caporalul Ioan Grosaru a fost ridicat post portem la gradul de sublocotenent şi urmează să fie adus în ţară unde va fi înmormântat cu onoruri militare. De asemenea, şeful statului l-a decorat cu Steaua României. Vom reveni cu amănunte.

Mama a închis televizorul şi a rămas singură cu el. Pentru că nu-i mai poate aduce medicamente, cum o făcea odată, el încearcă acum s-o înveselească trecând prin amintirile ei în pas de defilare. Şi ca să-i mai ţină de urât până-n viaţa de apoi, îi citeşte un pic din poemele scrise pe front. Mama ascultă cu ochii închişi, înfundaţi în cap, iar glasul lui i se aşterne pe pleoape ca liniştea din urma unei explozii. O căldură îi inundă trupul, mirosind a lapte cald şi a tămâie. Ca-n prima, ca în ultima zi.

Astăzi, 25 septembrie, are loc, în satul natal, înmormântarea caporalului Ioan Grosaru. Iar înhumarea lui, ca un soldat, ca un erou, va pune capăt ediţiilor speciale şi tuturor comunicatelor de presă. Şi oricât am vrea să revenim cu detalii, tot ce urmează nu mai poate fi relatat.

Pentru că disperarea nu ascunde amănunte, nu poate face dezvăluiri şi nu aduce niciodată informaţii…de ultimă oră.

Posted in Uncategorized | 11 Comments »

MINERIADA DIN STEFAN CEL MARE

Evit să merg pe Ştefan cel Mare. Bulevardul acesta către Victoriei, care te târăşte viclean prin pasaje ca să te scape de vedeniile de deasupra, e una din cele mai sinistre artere lăsate moştenire de sistemul comunist. Liniile de tramvai fac din stradă o imensă gară în care un impiegat ameţit a uitat să dea drumul trenurilor, iar ele au rămas neclintite cu anii, ticsindu-se de călători fără domiciliu. M-am întrebat dacă blocurile astea tip vagon, lipite unul de altul ca nişte garnituri neterminate vor dispărea vreodată, altfel decât dărâmate în explozie ca la Zalău. Cu ele s-a înălţat socialismul, apoi democraţia le-a luat cu chirie de la statul comunist. Şi precum călătorii de cursă lungă care învaţă să vieţuiască inert în vagoanele de dormit, ne-am obişnuit şi noi să trăim înghesuiţi între pereţii garsonierelor strâmte, devenite spaţiul vital şi sugrumat al democraţiei noastre.

Traversam Ştefan cel Mare în timp ce îl citeam pe Mironov în cartea Adrianei Săftoiu, Vocile puterii. Şi atunci, ca-ntr-un ecou izbit de betoanele arse, mi s-a părut că disting frânturi ale urletelor cu care democraţia ivită chinuit în domiciliile noastre a fost lovită violent în moalele capului. Sunt anul acesta, în septembrie, 16 ani de la căderea guvernului Roman, un episod despre care primul purtător de
cuvânt de la Palatul Cotroceni vorbeşte năucitor pentru mintea unui tânăr care ar vrea să înveţe acum istoria de la capăt. Am respect pentru memorie şi cred în reabilitări, dar să spui despre Miron Cozma că a jucat un rol important în stabilizarea democraţiei, pentru că a fost un fel de vaccin e ca şi cum, într-o pretinsă mângâiere, ai pocni încă o dată cu brutalitate obrazul care n-a uitat să plângă pentru băiatul mort sau fiica violată la metrou la Universitate. Omul care spune despre sine că a făcut revoluţia la Radio, basarabean dintr-o familie de refugiaţi, pentru care liniştea, stabilitatea şi securitatea sunt atât de importante, încât e capabil de orice sacrificiu, îşi asumă, cu un mândru simţ al jertfirii pe altarul responsabilităţii, actul istoric al destituirii lui Petre Roman!

Şi discuţia a fost aşa…'’Băi, noi vă dăm în cap, vă omorâm!'’, povesteşte Alexandru Mironov despre venirea minerilor la Palatul Cotroceni cu bâtele (!!! sic), un episod mai puţin cunoscut. Iar Iliescu, patru ore cât a durat dialogul, în stilul pe care de-acum lumea i-l cunoaşte, cu răbdare i-a întors, iar la sfârşit i-au şi zis ‘’sarut mâna'’ la plecare. Momentul cel mai important a fost când i-au cerut să plece Petre Roman, continuă Mironov. ‘’Nu poate să plece Petre Roman că mă forţaţi voi!'’ le-ar fi spus Iliescu minerilor. Petre Roman îşi prezentase însă demisia. Şi atunci, spune purtătorul de cuvânt, am făcut un pas în faţă, am ieşit în faţa ziariştilor care aşteptau şi le-am spus că Petre Roman şi-a prezentat demisia, iar preşedintele a acceptat-o, fapt ce nu se întâmplase… În realitate, Ion Iliescu voia ca Petre Roman să rămână ca prim ministru şi să refacă guvernul. Mi-am asumat un mare risc… dar atunci liniştea era prioritară. conchide omul care avea să fie mai târziu ministrul Tineretului.

L-am cunoscut pe domnul Mironov chiar în aceasta postură, într-o vreme în care încuraja tinerii să se apropie de tehnică şi, într-un fel, mi-a stimulat interesul pentru lumea presei. Eram în Vrancea, într-o tabără de creaţie în domeniul gazetăriei şi al informaticii, iar el şi-a făcut apariţia ca un guru în jurul căruia noi, adolescenţii de atunci, ne-am strâns ca să prindem aripi. Prima mea încercare jurnalistică a fost difuzată apoi de postul public de televiziune şi la ea ma întorc uneori ca să văd cât de departe m-a purtat între timp zborul.

Numai că zborul meu, precum al celorlalţi colegi de generaţie, în drumul său spre Victoriei, se izbeşte încă de betoanele arse din Ştefan cel Mare, unde se mai aud ecourile de bâte ale unei istorii pe care voci ale puterii din trecut o misitfică în chip de viitor. Iar noi ne întoarcem anesteziaţi în garsonierele noastre de unde singura viziune realistă e cea pe care o râvnim pentru copiii noştri, neviciaţi de tranziţie, de mineriade şi nici de comunism.

Şi poate atunci, vagoanele din Ştefan cel Mare, cu călători înghesuiţi care aşteaptă semnul unui impiegat adormit, vor dispărea. Când noi… nu vom mai fi.

Posted in Uncategorized | 15 Comments »

REALITATEA BATE FILMUL

România e răvăşită de inundaţii, iar acest clişeu mediatic, ilustrat implacabil în cifre, acoperă fictiv o realitate pe care nu suntem în stare să o redăm pe deplin nici în imagini, nici în cuvinte. Privită la televizor, lumea pare o nedreaptă caricatură. În studioul de talk show, un politician, nu contează de unde, nu contează cine, cochetează cu argumente fine pro sau contra moţiunii de cenzură. În întuneric, la un capăt de pod, un reporter ud până la piele povesteşte cum a filmat toată ziua oameni scoşi cu forţa de jandarmi de prin ogrăzile de la Podu Turcului. În imagini, o fetiţă cu părul lipit de obraji fuge prin ape strângând în braţe… un căţel. Iar lângă ea, un bătrân prin ochii căuia cerul nu conteneşte să se scurgă, stă lipit de stâlpul porţii şi plânge… “Mi-a luat calu’, tată… Mi-a luat calu’…” Apoi, fereastra de emisie se închide discret, studioul se umple iarăşi de lumină, de cravate şi costume, imaginile sunt puse în legătură cu nivelul de trai, cu sărăcia, incompetenţa Guvernului şi se vorbeşte din nou despre necesitatea unei moţiuni de cenzură.

Ca să arate prăpastia dintre realitatea dramatică şi percepţia de multe ori voit mistificată asupra ei, americanii au dedicat un film victimelor de la New Orleans. În urmă cu doi ani, au murit acolo 1500 de oameni şi principala întrebare care a rămas în minţile îndoliate a fost: dacă s-ar fi putut prefaţa dimensiunile dezastrului, ar fi încercat cineva să schimbe ceva? Ar fi putut fi salvat, nu un întreg oraş, măcar un singur om dintre cei care au devenit, de fapt, victime?
Hollywoodul spune că da, iar filmul Deja vu imaginează cum s-ar fi schimbat, de fapt, totul. Ficţiunea se bazează pe o intens exploatată frământare umană: Cum să ne întoarcem în timp? Şi… în memoria tuturor sufletelor spulberate de Katrina, spaţiul se pliază ca o coală de hârtie, timpul se dă înapoi, iar predestinarea face o plecăciune liberului arbitru.

Am revăzut această peliculă la finalul unei experienţe tulburătoare avute în salonul unui spital bucureştean în care m-am simţit întruchiparea trăirilor fictive ale personajului Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Lipsa de comunicare cu medicul, statul pe la uşi la marginea unor pavilioane canceroase, comportamentul delăsător al personalului, chinul analizelor şi suspiciunea unui diagnostic grav m-au adus în pragul unui atac de panică care m-a prăbuşit şi m-a desprins de lume pentru vreo jumătate de oră. Timp destul cât să iau cu mine la plecare mirosul durerii şi al fricii din pavilionul oncologic.

Între moţiunea PSD, filmele de cinema, bolnavii de la oncologie şi inundaţiile din Moldova nu-i aparent nicio legătură. Televizorul le adună pe toate şi ne cere să distingem între realităţi şi ficţiuni. Şi doar indolenţa, prostia ori nepăsarea, dacă nu chiar ticăloşia ne-ar putea face să greşim.

Dac-aş fi fost liderul PSD, înainte să vreau să fiu prim ministru, aş fi plecat neştiut dormind câteva nopţi cu sinistraţii din Pufeşti. Sau din Podu Turcului. Acolo, în internat, ori la căminul cultural. Apoi, aş fi venit în faţa presei şi-aş fi vorbit despre sătenii peste care a venit apa. Ce mai zic ei, ce le-a rămas, ce mai vor, cum o duc, ce boli au, de ce suferă. Şi-aş mai fi explicat de ce-i doare pe ei în cot de moţiunea de cenzură… E drept, cu asta n-ar fi căzut guvernul, nici la putere n-aş fi ajuns, dar oamenii s-ar fi uitat la mine la televizor cu încrederea că şi eu am trăit în realitate şi că ceea ce le spun nu e plasmodierea unei minţi rupte de lume. Şi poate aş fi câştigat pe bune şi viitoarele alegeri.

În realitatea unor politicieni acest lucru nu se va petrece însă niciodată. Pentru că ei nu ştiu cât durează filmul, unde se termină ficţiunea şi când începe, de fapt, realitatea…

Posted in Uncategorized | 18 Comments »

PRIMARUL, GUNOIUL ŞI FERICIREA

Dacă ar fi să facem un sondaj al fericirii urbane, locuitorii Capitalei ar fi cumplit de dezamăgiţi. Indiferent de sectorul în care locuiesc, ei traversează zilnic nefericirea împărţită, cu un anume cinism administrativ, în străzi aflate veşnic în lucru, şantiere neterminate, cartiere împuţite, oameni transpiraţi şi senzaţia unei perpetue delăsări. Această împărţeală nedreaptă a sesizat-o public şi fostul edil general, cu prilejul inaugurării primului spital construit în Capitala postrevoluţionară, destinat persoanelor cu dizabilităţi.

“Marele deziderat al Alianţei - observa fostul primar - de a face Capitala un singur oraş, s-a ratat după ce fiecare s-a văzut în scaunul lui, uitând mulţi edili că au fost aleşi pe valul generat de candidatura mea, altfel n-ar fi fost primari niciodată.” Câtă luciditate! În fond, chiar dacă stă la Palat, preşedintele nu e împărat, e şi el cetăţean! Şi lui îi pute gunoiul de la Glina. Ce nu e de-nţeles e cum nu i-a puţit de la-nceput, căci un anume iz prevestitor se răspândea fără jenă încă din vremea alegerilor… Mi-l amintesc pe câştigătorul sectorului 6, aflat în febra comunicării rezultatului la locale, cum, întrebat de un jurnalist care-i primul plan odată ajuns la primărie, a răspuns candid: ‘’ Mă duc să-mi aranjez biroul!'’ Replica aceasta era şi ea o crudă anticipaţie a lumii care-avea să se împută. În acest moment, biroul său este, probabil, cam tot ce-a reuşit primarul să modernizeze de când a preluat mandatul.

M-am întrebat de ce înţepeneala asta. Şi după câţiva ani, m-am prins. Activitatea primarilor a fost una tactică. Obişnuiţi cu precipitaţia de vorbe a onţanilor la fiecare inaugurare de arteziană publică, noii edili au fost sfătuiţi să tacă şi să facă. Primarii s-au gândit să le ia pe rând, gospodăreşte. Mai întâi să tacă, apoi în funcţie de timpul disponibil şi de chef, să mai şi facă. Ca atare, nu au organizat conferinţe de presă. Nici n-ar fi avut ce să spună şi mă îndoiesc că unii ar fi ştiut să lege două vorbe. Ca să înţelegem că nu e vreo conspiraţie a tăcerii în spatele căreia Bucureştiul se transforma miraculos, a apărut şi excepţia: sectorul 3. Iar sectorul 3 are, spre deosebire de celelalte sectoare ale Capitalei, şi o poveste. Adică ai ce să spui despre el.

La început, a fost îndoială, suspiciune, chiar batjocură. Bănuielile au devenit apoi curiozitate şi când curiozităţile s-au adeverit, ele s-au transformat în invidie. Acestea au fost trăirile din ultimii ani ale bucureşteanului de rând care nu locuieşte în sectorul 3. Pentru bucureşteanul din sectorul 3 a fost mai întâi îndoială, apoi curiozitate, a urmat uimirea, a-nceput să crească speranţa şi până în zilele noastre îl gâdilă cu delicateţe mândria. A rămas o singură stare care nu-i caracterizează nici pe unii, nici pe ceilalţi. Băşcălia. Ea e un mijloc de propagandă al cetăţenilor cărora nu le pute niciodată pentru că maşinile lor fiţoase cu însemne oficiale nu coboară decât în preajma alegerilor după blocuri.

De unde această stare de mulţumire încurajatoare în sectorul cu pricina? Optimismul e dat de faptul că asfaltul nu a fost turnat numai pe marele bulevard, după ce traficul a fost oprit o jumătate de an pentru a deveni evident că se munceşte spre binele obştesc. El s-a strecurat până în spatele blocului meu, de pildă. A venit tiptil, pe sub balcon, a dărâmat mai întâi garajele de tablă comunistă, apoi şi-a făcut pavaje, şi-a aşternut gărduleţe şi, ca să nu pară egoist, s-a oprit în faţa blocului. Acolo, betonul a făcut loc unui părculeţ cu leagăne, balansoare şi tobogane colorate pe care copiii blocului pot aluneca un pic mai veseli către viitor. După un an de zile, de la fereastra casei mele, se vede tot oraşul. Nu strada, nu cartierul, nu sectorul. Acel mic petec de verdeaţă străjuit de o parcare simplă, cu o grădiniţă zglobie şi plină de copii este oraşul meu. El nu e traversat nici de bulevarde somptuoase, nici de cartiere rezidenţiale cu vile de lux. E un loc oarecare din sectorul 3 căruia un primar pus pe treabă a ştiut să-i arate faţa de adevărat oraş.

M-am căznit să pricep cum de omul ăsta a putut să facă parcă un mic miracol. Şi când a venit într-o zi la televiziune, i-am şi zis: ‘’Ce-ai făcut, dom’le? Cum? Ai adus bani de-acasă, că toţi aleşii se plâng că n-au bugete…?'’ Mi-a răspuns sincer şi simplu: ‘’Am împrumutat de la bănci europene.'’ Ceea ce spune foarte multe despre cum lucrează edilul nostru: Nu s-a plâns că n-are bani, deşi n-avea suficienţi. Dar faptul că a cerut demonstrează că nu voia să fure. Cum vine asta? Banal. Dacă ar fi fost pus pe furat, ar fi făcut-o din banul pe care el însuşi îl controla; că nu iei bani de la instituţii controlate de la Bruxelles ca să intri la belele! Ne mai mirăm, astfel, de ce pierde România anual fonduri europene? Pentru că românilor le place să-şi fure singuri căciula! Ş-apoi, obişnuiţi să practice intens această mişcare, atunci când ridică braţul, nici măcar nu le mai pute…

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 17 Comments »