Blogul Lianei Patras

FELICITĂRILE, MASA ŞI DANSUL…

L-am văzut pe Boc dirijând fanfara. Nu din 10 Prăjini, ci din Cluj. Unora li s-a părut caraghios, dar mie mi s-a părut de-a dreptul drăgălaş pe lângă alţi politicieni de culoare muzicală. Mi-am amintit că soţia cunoscutului meloman Năstase povestea cândva cum dirijatul junelui pe opera unui mare clasic a cucerit-o într-atât, încât l-a luat de bărbat. A intuit bine aptitudinile liderului de mai târziu. De altfel, mulţi din marii conducători ai lumii au avut veleităţi muzical-artistice. Condoleezza Rice adoră pianul, Bill Clinton cânta la saxofon, Boris Elţân era un dansator împătimit. Şi pe Băsescu l-am urmărit dansând cu turistele pe terasă la Mamaia. Pe Ludovic Orban l-am filmat cu studentele. Le cânta pe un pat de cămin chestii despre viaţă, dragoste şi… alţi demoni. Pe fostul ministru al Educaţiei Alexandru Athanasiu l-am surprins într-un dans tribal de-a dreptul drăcesc! Astfel de talente au şi modele culturale. Schwarzenegger, guvernatorul Californiei, e actor, iar Ronald Reagan a fost şi el actor, dar mai ales preşedinte!

E o treabă simpatică asta cu arta. E populară. Iar în politică nici că-ţi mai dai seama când o chestie populară devine şi populistă. Nu degeaba oamenii politici îşi îndreaptă către public aplecările artistice. E un fel de artă… populistă: Eşti văzut la teatru cu soţia, la un spectacol de binefacere cu familia, la film cu copiii sau la un concert, mă rog, cu amanta… Trebuie să recunosc că arta necesită exerciţiu pentru că nu-i uşor să dansezi şi nici să cânţi în politică.

Mulţi, de pildă, au impresia ca sunt vioara întâi, dar joacă după cum le cântă alţii. Liderul PSD, Mircea Geoană, îşi imaginează că într-un partid, dacă eşti preşedinte, faci şi muzica. După ce Năstase a pierdut diapazonul, tonul îl dă, însă, tot Ion Iliescu. Hrebenciuc a rămas instrumentistul de mare clasă la care pleacă urechea mai toate partidele, chiar şi cele fără ureche muzicală. În PNL, politica e orchestrată de afaceri, Tăriceanu e tot timpul în corzi, Ludovic Orban trâmbiţează cu entuziasm, deşi chitara-i pasiunea lui… Şi, fiindcă s-au săturat să le ţină isonul, Stoica şi asociaţii au schimbat partitura. Preşedintele PD, Emil Boc, e precum tichia-i cu pană: vânător de vorbe şi dirijor de ocazie. Compoziţiile i le scrie, desigur, altcineva. UDMR, după cum ne-a obişnuit, cântă în strună oricui ar fi la putere. Pe liderul PC, Dan Voiculescu, îl chinuie talentul, dar înţeleg că nu-l mai ţine mult… Iar preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, e mare trompetist. N-ar fi nicio problemă dacă n-ar fi şi un pic tra-la-la. Cum politica la noi se face ca-n codru, nu e de mirare că, de-a lungul unui mandat, multe păsărici îşi mută cuibul. Apoi apar la televizor şi, fără să fi demonstrat virtuozităţi deosebite, freacă poporul la… muzicuţă.

După asemenea sindrofii perpetue care sparg timpanul electoratului, primim, iată, şi noi invitaţie la joc! Potrivit actului emis de Guvern, felicitările, masa şi dansul vor avea loc pe 25 noiembrie, la europarlamentare. Vom avea ocazia, rară într-o viaţă de alegător, să-i facem şi pe ei să joace după cum cântăm noi! Vă rugăm, gândiţi îndelung şi confirmaţi prezenţa din timp. Locurile s-ar putea să fie repede ocupate de cei obişnuiti să cânte… la mai multe mâini.

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 13 Comments »

GURA PĂCĂTOSULUI

Anania ne-a făcut diabolici, promotori ai sălbăticiei şi nesimţirii. Mi s-a părut o judecată diavolească. Ca să nu cad în păcat, m-am uitat în predica ţinută credincioşilor de la Nicula. Şi-apoi, pe alte declaraţii din ultima vreme ale arhiepiscopului. M-am întors la aceeaşi concluzie: că diavolul e cel ce împinge la ocară. Ca să nu cad în derizoriu, m-am gândit să şi argumentez. Iar eu cred aşa: Că vorba trimisului divin e bună, blândă şi-nţeleaptă. Ea rosteşte mustrările cele mai aprige cu tonul chibzuinţei, copleşindu-ţi sufletul de o caldă mângâiere care-ţi arată ţie, păcătosului, calea simplă şi săracă a lumii. Bunătatea, nu râvna şi nici îndârjirea potrivnică te fac mai bun. Căldura, afecţiunea, cumpătarea, mila şi îndurarea fac mai multe minuni decât orice perdaf înjositor. De ce, totuşi, tonul acesta e foarte rar în predicile din bisericile noastre?

Răspunsul poate explica un aparent paradox. Biserica e pe primul loc în sondaje deşi majoritatea enoriaşilor nu ajung la biserică decât la nunţi, botezuri şi înmormântări. Iar atunci, cu excepţia unor figuri evlavioase, păcătoşii îndură cu stoicism obiceiurile popeşti. Fumăraia, cădelniţatul ostentativ, bruiajul sonor al celor plesnind de bunăstare sub sutanele lor sordide, pupatul făţarnic de mâini, închinatul amplu şi alte artificii care nu spun nimic, de fapt, despre Dumnezeu, transformă enoriaşii în nişte figurine caraghioase, fără duh, gâtuite, transpirate, gata să se scurgă pe uşa bisericii mai abitir ca lumânările din sfeşnic… Adunările menite să pecetluiească simbolic legătura omului cu divinitatea devin un infernal iarmaroc. Au şi o premisă pe măsură, de vreme ce întâia pretenţie către sărmanii enoriaşi e să bage sub patrafir ochiul dracului… N-am auzit un preot care, primind banii de cununie, să cheme la el mirele şi mireasa şi, în afara riturilor de împărtăşanie, spovedanie şi alte miruiri mai greu de înţeles, să le spună o vorbă bună pentru calea pe care au pornit. Tot ce auzim de la preoţii noştri sunt refrene biblice nazalizate aiuritor pe lângă care strădania ascultării pare ea însăşi o penitenţă.

Dacă din întâmplare vreo faţă bisericească şi-ar arunca privirea peste rândurile de mai sus, ar zice fără îndoială că nu-s dusă la biserică şi trebuie neîntârziat să fiu întoarsă pe calea Domnului. Ce păcat! Să nu vezi bârna din ochii tăi… Să nu-ţi pui întrebări, să nu ai aplecări asupra ta, să nu judeci chiar şi de ce există rătăciri. Un preot despre care satul întreg ştie că e un gagicar notoriu sau un făcător de avere se spală de remuşcări spunând credincioşilor că toţi suntem păcătoşi. De fapt, chiar acesta e un păcat: să pretinzi ca, aruncând anatema asupra tuturor, păcatele tale să fie trecute cu vederea. A propovădui după modelul fă ce zice, nu ce face popa, îmi pare cea dintâi treaptă a necredinţei.

Plecând de la iluzia că vocaţia sau harul se confirmă prin studii teologice, mulţi popi pretind, de altfel, supuşenie şi smerenie în mod gratuit în faţa patrafirului. Astfel de confuzii nu sunt singulare. Una perpetuată instituţional este cea din sondajele de opinie despre care aminteam mai sus. Biserica este întotdeauna pe primul loc la capitolul încredere. O aşează acolo chiar şi cei care nu merg la biserică. Rezultatul e, desigur, convenabil unei tagme care atunci când construieşte biserică Domnului se îngrijeşte de fapt nu de sufletul credincioşilor, ci de adunatul banilor pentru ziduri pământeşti. Dacă ar fi întrebaţi în cine au mai mare încredere: în preşedinte, în premier, în parlamentari sau în Dumnezeu, oamenii ar începe să facă o distincţie între instituţia bisericii şi simbolistica ei religioasă. Căci biserica, aşa cum apare ea în Biblie, nu e nici cărămida plătită de vreun politician în satul natal ca să-şi mai spele păcatele, nici crucea pusă de popă din banii babelor cucernice. Biserica e casa lui Dumnezeu construită oriunde, dar mai ales în sufletul nostru.

Că preoţii se cred o castă privilegiată reiese şi din reacţia pe care au avut-o când s-a cerut analizarea dosarelor de Securitate ale candidaţilor la scaunul patriarhal. Bartolomeu Anania a declarat, cu multă bunăvoinţă, altfel, că e bine să se ştie dacă unii au colaborat sau nu, dar mărturisirea să se facă în Sinod. Cu alte cuvinte, să nu ştie enoriaşii. Pe ei trebuie să-i ţinem departe de păcatele lumeşti ale celor care predică lepădarea de păcat. Dar nu colaborarea cu Securitatea e un păcat, ci prefăcătoria, lucratul pe ascuns, ipocrizia, făţărnicia de acum a celor care vor să ne predice în continuare curăţenia morală. Ce le lipseşte preoţilor? Umilinţa… Când voi vedea la spovedanie un preot câindu-se în faţa credinciosului de propriile păcate, atunci voi şti că pe acela Dumnezeu l-a uns ca să ne arate calea. Pănă atunci, mă rog să nu fiu pusă pe rug pentru blasfemie şi nici bătută-n stinghie ca la Tanacu.

Cine sunt eu să vorbesc în felul acesta? Un păcătos care-l caută pe Dumnezeu în suflet. Şi uneori Îl şi găseşte…

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 23 Comments »

MINISTRUL SĂNĂTĂŢII PRESEI

I s-a reproşat că e un ministru mediocru, prost chiar, cu nişte idei cam bizare şi uşor megalomane privind căutarea de boli a întregii naţii. I s-a pus la îndoială în mod viclean competenţa managerială.

Lui, expertului contabil, economistului, doctorandului, lectorului şi tot lui, dar cu alte titluri ştiinţifice. Numai învinuiri i s-au adus în emisiunile postului, iar în jurnalele de ştiri a fost lucrat perfid. I s-au imputat fapte nefăcute, i s-au adus ocări nedemonstrate, a fost lucrat cu un zel neobosit şi întotdeauna nedrept, profund incorect şi mincinos! Tot ce a propus cu bună credinţă şi a pus la cale cu migală a fost răstălmăcit, blamat, denigrat! Împotriva sa a fost dusă o adevărată campanie de defăimare!

Când auzi asemenea mizerii, cum să nu te simţi un ticălos? Un post obiectiv difuzează întotdeauna ce zice oficialul. Nu pune niciodată la îndoială vorbele conducătorului. Nu i le comentează, nu le interpretează, nu se întreabă şi mai ales, nu pune întrebări. Ziariştii profesionişti relatează obiectiv, nu tendenţios. Ce înseamnă tendenţios? Adică, să ieşi cu microfonul pe stradă şi să întrebi cetăţenii ce părere au. Să dai curs unei plângeri de la un bolnav care povesteşte cum au primit morţii invitaţii la consult medical. Astea sunt interpretări de rea credinţă, încercări distructive de a desfiinţa un proiect. Şi nu aşa îşi face un jurnalist meseria! Acesta e un jurnalist prost!

Eu cred că Eugen Nicolăescu se pricepe, de fapt şi de drept, nu la sănătate, ci la presă, şi zic c-ar fi păcat să piardă resortul. În vremea în care era purtătorul de cuvânt al PNL, responsabil de relaţia cu mass media, era chiar foarte simpatic. Clănţănea împotriva lui Năstase care se credea, nu premier, ci Dumnezeul presei! Guvernul împărţea ziarelor bani cu iuţeală, iar jurnalul postului public era pe-agenda de partid. La nesupunere, judecata se făcea cu arestări de vineri seara. Ciuvică şi compania ştiu de ce. Eugen Nicolăescu a stat, a clănţănit pe bună dreptate, a adunat tot ce se putea pe hârtie, dar când i-a venit sorocul, a început să dea lecţii de jurnalism, nici măcar de contabilitate!

Cunoaşte, adevărul ăsta e, multe chestii de culise. Ştie, de pildă, că e cineva care ne comandă să facem ştiri. E domn, însă. Nu-l interesează cine şi nu face glumiţe în jocuri de cuvinte prin care bate… vântu. Că e gentil, reiese şi din delicateţea cu care notează frumuseţea unui cap de prezentatoare. Cum ne cunoaşte bine, nu poate să nu remarce că uneori astfel de capete spun doar prostii. Ce vreţi? Adevărul nu poate fi evitat, chiar dacă e necruţător. Că are un fin spirit de observaţie reiese şi din diagnosticul dat acum câteva luni preşedintelui. Îl aşeza tacticos în rândul bolnavilor psihici. Iar asta ar fi putut fi doar…o figură de stil. În câteva cuvinte spus: realism, responsabilitate, viziuni sănătoase şi mult talent!

Cum domnul Nicolăescu arde de nerăbdare să posteze astfel de adevăruri pe site-ul Realităţii şi să reaşeze lumea pe făgaşul ei firesc, propun aşa: să vină Domnia sa în locul nostru să facă ştiri, noi să trecem în locul telespectatorilor, ca să auzim jurnale obiective, iar cetăţenii să dea o fugă până la minister. Cel puţin pentru a se trece în listele de consultaţii… înaintea morţilor. (14.08.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 3 Comments »

DIVANUL DE MEDIOCRITATE

Textul care urmează a apărut în ultimul număr al revistei Dilema veche şi încearcă un răspuns la întrebarea: Mai contează intelectualii în politică?

În situaţii de derivă, atunci când bătălia politică devine brutală, e nevoie de un semn al raţiunii. Experienţa a demonstrat însă că bătălia politică e aproape întotdeauna brutală, chiar şi atunci când ea nu are un conţinut real, prin urmare e mereu nevoie de cineva care să dea un astfel de semnal. Jurnaliştii o fac sub presiunea faptului cotidian şi nu întotdeauna corect sau dezinteresat. Analizele lor sunt imediate, spontane, invadate de înţelepciunea similarităţilor precedente, dar rupte de paradigmă, de aşezarea în contextul moral şi istoric. Aşa se face că atunci când în Parlamentul României se dă citire celui mai important act istoric postdecembrist care condamnă în mod oficial şi asumat crimele comunismului, scena publică se umple de ridicol şi alunecă trist în derivă şi derizoriu. Pe de o parte, aceasta e o culpă a jurnaliştilor care, sub paravanul obiectivităţii, reflectă realitatea fără atitudine. În bună măsură însă, e o culpă a intelectualilor şi o problemă de comportament.

În România, intelectualii nu se implică. Ei doar intervin. Spre deosebire de mulţi jurnalişti, în chestiuni majore intelectualii au atitudine şi curajul de a-şi asuma mult mai deschis idei şi principii, chiar şi atunci când ele poartă semnătura unui om politic. Numai că, din păcate, curajul intelectualilor răzbate greu din spatele uşilor ferecate ale grupurilor pentru dialog social ori dintre paginile dilematice ale revistelor încifrate elitist în numere ca 22. Andrei Pleşu nota undeva cu o perplexitate amuzată cum o mamaie, întrebată în ziua alegerilor cu cine votează, replica scurt şi sigur: “Cu ăştia, maică. Când or fi alţii, votăm cu alţii, dar acu’ îi votăm p’ăştia…” Dacă am vedea mai des intelectuali faţă în faţă cu oameni politici, desfiinţându-le mediocrele discursuri lipsite de substanţă, oferind nişte direcţii şi implicându-se mai mult în dezbaterile simple şi necesare, publicul ar deveni în timp mai educat şi ar putea fi învăţat să voteze altfel.

Stigmatizarea aceasta a intelectualilor e o tară comunistă şi ea a fost perpetuată cu râvnă de regimul Iliescu-Năstase, propagandişti ai sindicalistului slogan moarte intelectualilor! După eşecul universitarului la cârma României, foarte puţini intelectuali au mai avut elan să iasă în public. Regimul Năstase a fost unul castrator. A promovat tituleşti şi kitsch-ul ca reper artistic, intelectual… Şi cu toate acestea, pe foarte puţini, derapajele de artă… politică i-au încrâncenat. Mircea Cărtărescu e un exemplu, dar Mircea Mihăieş e lăudabil. Pentru intelectuali, regimul Băsescu e o oază de libertate. Băsescu habar n-avea cine e Cărtărescu, deşi e cel mai popular scriitor contemporan. Dar a avut această iscusinţă politică de a-şi aduce în preajmă oameni de calitate şi de a-i fi lăsat să se exprime. Nu l-aş fi văzut pe Gabriel Liiceanu făcând emisiuni şi dezbătând politică împreună cu Andrei Pleşu, în regimul Năstase. Acum, nu doar se poate. E şi necesar. Pentru că timpul a trecut prea mult şi istoria nu mai are răbdare cu noi. Pentru că în acest moment providenţial al întoarcerii la familia europeană s-a întâmplat ca România să aibă în frunte un comunist cu carnet care vrea să evolueze. Iar o astfel de voinţă poate să fie şi ea un dar providenţial. Pentru că după ce a trecut cel mai important test dat vreodată de un politician în România, câştigând singur împotriva tuturor, preşedintele a şi rămas singur pe scena politică. Şi, în fine, pentru că politica are nevoie nu doar de bani, ci şi de morală.

Intelectualii ar trebui să iasă din scrinurile cu preţiozităţi şi să se aşeze în fotoliile dezbaterilor cotidiene. Să dea lecţii de atitudine, simplitate, curaj, onestitate, istorie, morală şi politică domnilor care cred acum că sunt oligarhii destinelor noastre. Atunci, întinsă leneş pe divanul său de mediocritate şi autosuficienţă, România s-ar scutura puţin privind la televizor şi ar înţelege de ce istoria nu mai are răbdare cu noi… (7.08.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 3 Comments »

GÂLCEAVA ÎNŢELEPŢILOR

Disputa e o premisă a evoluţiei şi, chiar dacă ne-am săturat să privim în direct îmbrâncelile gregare ale politicienilor aţipiţi în Parlament, dar treziţi brusc în studiourile televiziunii, ciondăneala lor are un efect benefic. Ne face să înţelegem miza scandalurilor publice şi, dacă avem suficientă iscusinţă în ale privitului, să mai şi pricepem care sunt jocurile, cine trage sforile, cine pe cine mânuieşte, încotro ne îndreptăm şi, mai ales, dacă putem să îndreptăm noi înşine direcţia de mers. Atunci când certurile sunt în interiorul breselei, ele par fireşti şi necesare. Când gâlceava e între exponenţi ai unor bresle diferite, dar complementare, ea nu e doar ineficientă, ci şi extrem de periculoasă.

De la întâlnirea preşedintelui cu intelectualii la Neptun, s-a iscat o ridicolă dispută între câţiva dintre participanţii la discuţie şi reprezentanţi ai gazetarilor. Stârnit de replica lui Gabriel Liiceanu la Realitatea TV, conform căreia domnia sa, ca invitat, nu are a da socoteală de mersul cu avionul pe bani publici la o discuţie cu şeful statului, preşedintele Clubului Român de Presă, Cristian Tudor Popescu, publică în Gândul un text denigrator, numit De ce ziaristul nu e intelectual. Articolul e o băşcălie indirectă la adresa filosofului şi a percepţiei pe care şeful CRP crede că ar avea-o acesta asupra lumii intelectuale din care face parte. Textul e construit cu mijloace ale autoironiei, ce sfârşesc într-o apoteotică persiflare: Cred că plec din gazetărie, îmi pun în CV că am avut şi eu câteva întâlniri „de lucru” ca invitat al d-lui preşedinte Băsescu şi mă înscriu la intelectuali. Acestei atitudini batjocoritoare, dar şi altor ziarişti care au reclamat organizarea întâlnirii, le răspunde Andrei Pleşu în ultimul număr al revistei Dilema Veche cu un articol sugestiv încă din titlu: Noi tipuri de infracţiune. Andrei Pleşu nu are discursul plin de încrâncenare al lui Cristian Tudor Popescu, dar e vădit scos din ţâţâni de vreme ce resimte tonul acuzaţiilor aduse ca fiind comparabil unei condamnări pentru fapte penale. Şi pentru a “proba” învinuirile gazetarilor, Andrei Pleşu mărturiseşte cu o graţioasă zeflemea întâlnirile trecute şi viitoare cu oameni de seamă asupra cărora nu consideră că trebuie a da cuiva socoteală. În lanţul replicilor cu tâlc intervine Pavel Lucescu de la Cotidianul, punctând Ceea ce nu-nţelege Liiceanu&CO. Anume, că există o tânără generaţie care se dezvoltă intelectual gândind altfel, internautic, şi care are dreptul să se exprime în egală măsură precum intelectualitatea clasicizată în mărci de renume.

Ideile sunt bune, discursurile magistrale, disputa, însă, e ridicolă. Ea este şi de o parte, şi de cealaltă, expresia unei frustrări nerostite şi, mai grav, nerecunoscute: frustrarea neimplicării. Pentru jurnalişti e mai apăsătoare decât pentru intelectuali, dar e mai puţin vinovată. E apăsătoare pentru că e resimţită zilnic, ori de câte ori preşedintele refuză replici, discuţii, interviuri în presa română, făcând anunţurile relevante în presa străină. Dar e vinovată pentru intelectuali, fiindcă implicarea vine târziu, când privim cu toţii tâmp efectele unei crize absurde ce-a dus la suspendarea preşedintelui. Am profunda convingere că dacă în mandatul Năstase intelectualii ar fi fost mai implicaţi în viaţa publică şi ar fi luat din timp atitudini vizibile şi radicale împotriva derapajelor de atunci, schimbarea din decembrie 2004 nu ar fi fost atât de fragilă şi nu am fi ajuns în situaţia penibilă în care ne aflăm. Între paranteze fie spus, asta nu face comportamentul de atunci al unora dintre jurnalişti mai puţin vinovat.

Privită de pe margine, gâlceava înţelepţilor e ridicolă. Din interior, o resimt însă ca fiind periculoasă. Ea riscă să degenereze într-o luptă a orgoliilor în care, orbiţi de meşteşugul ironiilor, înţelepţii vor uita că, de fapt, şi Dan Voiculescu îşi spune intelectual şi că, împreună cu Viorel Hrebenciuc şi alţi intelectuali de teapa sa, pun după capul lor… ţara la cale. (3.07.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | No Comments »

REŢETĂ COMPENSATĂ PENTRU PSD

PSD vrea mărirea pensiilor. Nu pentru că în PSD s-ar găsi foarte mulţi pensionari şi nici pentru că pensionarii ar fi devenit brusc social democraţi, ci pentru că partidul are nevoie de un baston de sprijin. Vi se va părea poate ridicol ca o formaţiune de talia, înălţimea şi greutatea PSD-ului să se proptească fără jenă de o categorie atât de fragilă, bâtrână şi bolnavă, care merge ea însăşi în baston. Dar cum liderul de partid este obişnuit să le ceară pensionarilor care ameninţă cu sinuciderea să mai aibă puţină răbdare, iar femeilor în scaun cu rotile să discute problemele de sănătate în cafenele de lux (Cotidianul), îmi dau seama că, în cazul PSD, ridicolul devine sublim până la desăvârşire!

Îl văd, iată, pe Mircea Geoană, înalt, chipeş, de statura diplomatului, cum stă cât e de mare, atârnat peste umerii unei bătrânici cocoşate de statul la compensate. Deşi pare că o îmbărbătează cu o îmbrăţişare optimistă, în realitate, omul nostru se lasă de-a binelea peste oasele muncite ale femeii şi-o pocneşte c-un discurs reformator: “Să se mărrrească punctul de pensie, mamaie!” zice Mircea Geoană, iar femeia se mai apleacă puţin sub greutatea vorbelor diplomatului. “Altfel, vom depune moţiune de cenzurrră împotriva Guverrrnului!” continuă liderul PSD apăsând şi mai abitir umerii bătrânei. Privind această imagine, îmi dau seama că dacă bătrânica noastră s-ar prăbuşi, pe căldura asta infernală, sub povara promisiunilor PSD-iste, domnul Mircea Geoană ar găsi rapid o altă bătrânică prin apropiere pe umerii căreia să-şi lase făgăduielile de sezon. Apoi, în faţa celorlalţi pensionari rămaşi în viaţă va aduce un ultim omagiu bătrânicii căzute de sărăcie, iar în cinstea ei, precum în amintirea Ralucăi Stroescu, va organiza un miting cu preţuri modice la mici şi bere.

În privinţa pensiilor, ridicolă nu mi se pare propunerea de majorare şi nici măcar lipsa ei de realism. Ridicol e felul în care exponenţi ai acestui partid se încăpăţânează să perpetueze o practică de proastă amintire, omologată cu succes în decembrie 89. Scena balconului din care se împărţeau pensii şi salarii mai mari l-a impresionat pe Adrian Năstase într-atât, încât ne-a recitat-o cu patos în decembrie 2004 când sondajele îi prevedeau un delicat eşec. Din nou, aceeaşi scenă l-a copleşit pe Mircea Geoană după eşecul referendumului privind demiterea preşedintelui.

De când a pierdut umilitor bătălia pentru suspendarea lui Traian Băsescu, PSD nu mai are alt discurs. A trecut în revistă toate temele de refugiu şi s-a blocat la pensii. Cu orice ocazie, la orice discurs public, pe orice post de televiziune şi la orice coadă la compensate, vorbeşte despre necesitatea creşterii pensiilor şi ameninţă cu moţiuni de cenzură! Apoi, trimite Guvernului ultimatumuri. Săptămâna trecută avea deja textul moţiunii de cenzură şi un termen limită pentru Cabinet. Joi! De fapt, un fel de “joi până-n-apoi” pentru că, la începutul acestei săptâmâni, moţiunea căzuse chiar în interiorul PSD. Acum, are un alt avertisment în mânecă: prelungirea cu o săptămână a sesiunii parlamentare pentru discutarea… legii pensiilor!

Adevărul e că la cât timp a irosit PSD cu problema derizorie a suspendării preşedintelui, ar fi nevoie, în compensare, de o prelungire până la toamnă a actualei sesiuni parlamentare. Ar fi ca un fel de… reţetă compensată. Iar pentru o vindecare incipientă de populism gratuit, ar avea nevoie şi de un baston pe spinare! (26.06.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 2 Comments »

CARTEA JUNGLEI

Este mamifer, din ordinul primatelor şi face parte din familia hominidelor. Ceea ce-l deosebeşte însă de specia sapiens sapiens, este mediul în care trăieşte, felul în care se hrăneşte, obiceiurile şi comportamentul. Deşi noaptea este o specie domestică, în majoritatea perioadei din timpul zilei trăieşte în junglă şi are foarte mulţi duşmani. Printre care: cimpanzei, gorile, crocodili, porci spinoşi, şerpi, pantere şi, mai ales, cameleoni; foarte mulţi cameleoni. Este şi motivul pentru care această specie a deprins comportamente şi obiceiuri similare fiarelor. Uneori se furişează prin întunericul pădurii, se ascunde după tufişuri, pândeşte şi, atunci când vede prada, scoate colţii şi atacă…

De altfel, specia a fost deseori comparată cu un mamifer din familia canidelor şi i se mai spune şi câinele de pază. Pare greu de crezut că un câine se poate lupta cu un crocodil, un tigru, o gorilă sau chiar cu un cameleon. Istoria a demonstrat însă că tocmai prezenţa acestei specii în junglă poate duce la echilibrarea ecosistemului, prin eliminarea acelor vieţuitoare dăunătoare mediului înconjurător. Acest lucru se face în timp şi necesită zile, luni, poate ani întregi de stat la pândă, iar, la final, colţii trebuie să fie bine ascuţiţi, pentru a apuca temeinic şi a nu sfârşi în ghiarele duşmanului.

În procesul de adaptare a acestei specii la mediu, s-au produs din păcate şi mutaţii genetice, astfel că unii reprezentanţi au ajuns să se confunde cu sălbăticiunile junglei şi să atace vieţuitoare din propria familie. Mai mult decât atât, nu mai vor să facă deosebirea între speciile protejate şi cele care trebuie rapid eliminate. Sunt, în fond, nişte cameleoni despre care cu greu îţi dai seama dacă poartă blană de câine, de hienă sau piele de crocodil. Problema e însă că tocmai aceste mutaţii ajung să facă legea junglei.

Această fabulă despre mediul jurnalistic mi s-a înfăţişat când am citit că preşedintele României i-a făcut pe ziarişti, la Mamaia, “nesimţiţi”. M-am întrebat ce fel de specie e aceasta a nesimţitului de presă şi dacă ea e una periculoasă. Jurnalistul în sine e o specie care se adaptează mediului în care trăieşte şi care trebuie să acţioneze în funcţie de comportamentul celor cu care inter-acţionează. Ziarele au remarcat, de pildă, faptul că preşedintele a zâmbit relaxat jurnaliştilor câtă vreme s-a fotografiat cu admiratorii, dar a schimbat brusc atitudinea când a pornit înspre terasa unde urma să se vadă cu intelectualii. Atunci, li s-a adresat ziariştilor direct, apreciind că “sunt de o nesimţire incredibilă”. Comportamentul este similar celui din ziua referendumului. O vreme, preşedintele a lăsat presa să-l filmeze şi să-i pună întrebări, apoi a schimbat atitudinea, acuzându-i pe ziarişti că întrec măsura, retorică ce a culminat cu apelativele “păsărică” şi “ţigancă împuţită”. Desigur, “păsăricile”, “nesimţiţii” şi alţi “găozari” de marcă nu se vor coborî la un nivel întocmai de adresare, dar înainte de a se da răniţi, ar putea încerca să înţeleagă cauzele acestei agresivităţi. Ar fi mai util cauzei în slujba căreia se află.

Traian Băsescu, acest animal politic greu de îmblânzit, se adresează, de fapt, crocodililor, şerpilor şi cameleonilor din presă. El nu loveşte specia câinelui care păzeşte cu bună credinţă casa democraţiei. El atacă acele arătări în care s-au produs mutaţiile genetice despre care vorbeam şi care nu mai ştiu să facă diferenţa între speciile protejate, necesare, şi fiarele junglei. Animal politic fiind, s-ar putea ca reacţia să nu fie una conştientă, ci instinctuală. Pentru toţi cei care stau la pândă în slujba democraţiei cu devotamentul unui câine, e trist. Pentru ceilalţi însă, e bucuria unui real festin. Căci toţi crocodilii, şerpii şi cameleonii de presă se năpustesc asupra sa într-o haită compactă şi încep să devoreze. Iar dacă nu suntem atenţi, într-o zi, crocodilii ne vor devora şi pe noi.

Morala o va trage fiecare, singur, în funcţie de specia la care se încadrează. (19.06.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

IN MEMORIAM

Ne-a dat totul. Ne-a privit, mai întâi, cu multă sinceritate. Nu ne-a întrebat dacă vrem. Ştia că dacă la sfârşit ne vom uita în oglindă şi ne vom recunoaşte, îi vom mulţumi. Ne-a adunat apoi pe toţi într-o lume reprezentativă. La gară, adică. Ne-a şi zis să ne îmbrăcăm cu ce vrem noi. Motiv pentru care mulţi au ieşit în şort şi maieu, că era cald. După aceea, ne-a zis să mâncăm, aşa cum facem noi de obicei, fără să ne fadosim, iar când vom fi obosiţi, să ne culcăm. Să ne sculăm, apoi, să trăim, să învăţăm, să facem engleză, dacă suntem OK, dacă nu, să facem spaniolă şi să ne uităm la telenovele. Sau să facem politică, să candidăm, să fim aleşi, să fim corupţi, să facem grevă, iar când ne va fi mai bine, să mergem la chefuri dacă avem chef, să ascultăm muzică, să dansăm, să ne îndrăgostim de americani, de ce nu, şi să visăm… Ne-a cerut doar să nu ne minţim. Să nu pretindem că suntem altfel decât atunci când ne privim în oglindă. Şi până să fim noi gata să declamăm că vrem să fim sinceri până la capăt, el a deschis aparatul şi a început…

Aşa cum ne-a înregistrat el, noi trăim ca-n gară. De vreo câteva generaţii, stăm tot timpul cu bagajul făcut şi urmărim, cu ochii pe ceas, timpul care se scurge până la sosirea trenului nostru personal. Ne-am mutat în gară în urmă cu o dictatură, la sfârşitul unui război în care am tot sperat să fim salvaţi de americani. Numai că trenul acela personal, din care ar fi trebuit să coboare pentru noi americanii, a fost blocat de tancurile sovietice care ne-au deviat liniile istorice pe o distanţă de câteva decenii. La această nedreaptă schimbare de macaz s-au adăugat blocajele sufleteşti în drame individuale, care au ajuns să ne deformeze social şi să ne înfăţişeze pe toţi ca nişte bieţi pasageri hămesiţi ai istoriei, veşnic aspiranţi la împlinirea marii călătorii spre lumea civilizată. Iar când lumea civilizată s-a apropiat, în sfârşit, de noi, purtând pe şine îndelung aşteptatul tren cu americani, ne-a găsit abrutizaţi de neîmplinirile noastre, schimonosiţi până la grotesc, în gesturi, atitudini şi comportamente primitive.

Contrastul acesta dintre noi şi ei, dintre ceea ce speram să ajungem şi ceea ce suntem de fapt, este înregistrat cu un realism aproape providenţial. Suntem nişte şefi de gară frustraţi de ironiile istoriei, trăind la limita rezistenţei, din furtul obştesc, din şpaga moralizatoare, dând lecţii de etică şi integritate tuturor celorlaţi, exceptându-ne pe noi înşine. Suntem nişte muncitori de fabrici falimentare, căpuşate de şefi de gară, cu restanţe la salarii, manevraţi de sindicalişti aspiranţi la afirmarea socială prin incitarea la ură şi înfometare stradală. Suntem nişte funcţionari mediocri, incapabili de reacţie, blocaţi în birourile noastre de incompetenţă şi degrevaţi, din lipsă de profesionalism, de orice responsabilitate. Suntem nişte politicieni cu mandat şi burtă, care se fâţâie prin mulţime împărţind generos, nouă şi oaspeţilor noştri, în gesturi de un penibil nedisimulat, mici, bere şi alte bucate tradiţionale. Suntem, de fapt, caraghioşi până la ridicol în râvna cu care continuăm să imităm autenticul, chiar şi atunci când se întâmplă ca el să coboare din trenul cu americani pe peronul gării în care trăim.

Filmul său e tot ce se putea spune mai realist despre noi. Despre blocajul istoric care ne-a îngrămădit pe toţi în gara ocupată de sovietici, în care noi îi aşteptam, de fapt, pe americani. Despre desemantizarea acestui ideal şi sensul peiorativ pe care l-am căpătat ca popor. Iar la sfârşit, când aparatul său se apropie de scena finală, oglinda în care ne-am arătat cu toţii fără să ne minţim, fără să ne înşelăm, se frânge în bucăţi. Într-un mic accident de tren personal.

El e Cristian Nemescu. Şi până să plece cu trenul său personal, ne-a dat totul. Dar, în primul rând, ne-a redat pe noi. De aceea, noi, toţi cei care jucăm în California Dreamin, îi mulţumim… (12.06.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

PROFESORII MEI

Primul etaj, aripa stângă, ultima clasă pe dreapta, înaintea culoarului central. În faţa uşii, un tânăr cu părul răvăşit stă rezemat de o bună bucată de vreme. Pe hol nu mai e nimeni, muzica s-a oprit de mult la difuzor, iar timpul pare să i se fi strecurat în buzunarul de la haină. Privind această siluetă, cum stă încremenită în faţa uşii, mă-ntreb dacă aşteaptă să intre sau se pregăteşte să plece. De altfel, nici nu-mi dau seama dacă orele s-au terminat sau abia acum încep.

Fotografia tânărului aşteptând e prima în albumul meu cu poze din liceu. Am făcut-o, cred, prin clasa a XII-a şi nici acum nu ştiu să explic de ce mi-am început cu ea albumul. Răsfoind zilele trecute acest album peste care s-a scurs aproape un deceniu, am descoperit o mulţime de instantanee de care uitasem. Am, de pildă, o poză cu doamna dirigintă în timp ce ni-l prezintă pe profesorul nostru american de limbă engleză: Mike vine în faţa clasei, cu un zâmbet copleşitor, ia o bucată de cretă şi schiţează pe tablă principiul de bază al conversaţiei: “Please, don’t be afraid to make mistakes!” Am înţeles mai târziu că, în vreme ce noi făceam o sumedenie de greşeli la orele de engleză, doamna dirigintă şi Mike ne predau, printre rânduri, principii fundamentale de viaţă.

Cu profesorul de matematică am o poză de prin clasa a XI-a. Stă la catedră, aplecat peste un teanc de lucrări şi corectează. Nu corectează ecuaţii sau probleme complicate. Corectează poezii. Zâmbeşte şi ne critică de zor pentru nerespectarea măsurii metrice. Apoi, cu ironia sa bonomă ne scade puţin… nota la rime. “Când eram ca voi, recitam fetelor versuri din Nichita!” ne spune. La final, ne măsoară pe sub sprâncene şi ne trece notele în catalog. Văzând acum această fotografie, îmi dau seama că, fără îngăduinţa profesorului nostru, am fi rămas mulţi… corigenţi la geometria viselor.

Tot răsfoind acest album, am dat şi peste o fotografie din Egiptul antic. E o lume atât de îndepărtată, încât la prima teză de istorie am senzaţia că e mai uşor să trec Nilul, decât clasa. Abia când am trecut mai multe clase şi mai multe teze, am priceput istoria acelor vechi învăţături. Câteva instantanee absolut pitoreşti le-am surprins la orele de geografie. Adunate, ele compun un puzzle la fel de mare precum harta lumii. De altfel, aceste poze mi-au refăcut chiar mie drumurile întortocheate de mai târziu, de prin lumea largă. O poză ce mi-e foarte dragă am făcut-o într-o oră de latină. Seamănă mult cu fotografiile acelea chinezeşti în care se suprapun două imagini diferite ale aceluiaşi personaj. În ea, doamna profesoară ne mustră sever pentru că n-am învăţat terminaţiile de prezent, apoi ne priveşte cald, cu ochii blânzi şi buni ai unei mame.

Cele mai multe poze le-am făcut însă, la orele de română. Dintre ele, două mi-au conturat convingerile. Cea dintâi fotografie a fost făcută la prima oră din clasa a IX-a, când ne-am trezit subit cu un extemporal! În acea fotografie, avem toţi înfăţişările complet schimbate. Un coleg e Noe, o colegă e nufăr, altcineva e copac. Fiecare joacă un rol… Este firesc. Dăm extemporal la… imaginaţie! Ultima poză e surprinsă în timpul unei teze în clasa a XII-a. Nu e teză la română, ci teză la… timpul viitor. Scriem într-o pagină cam ce credem noi că vom fi peste 10 ani. Nu ştiu ce a scris fiecare, dar ştiu sigur că niciunul dintre noi nu credea că vor trece vreodată 10 ani…

[…] Se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul. Albumul acesta de fotografii nu l-am tipărit niciodată pe hârtie fotografică. El a rămas în sufletul meu. Iar tânărul din prima poză, care aşteaptă cu părul răvăşit în faţa unei uşi, la primul etaj, ultima clasă, pe dreapta, este colegul meu din banca-ntâi, sau cel din ultima, dacă nu cumva sunt eu însămi, aşteptând ca timpul să se oprească într-un instantaneu şi să încapă în buzunarul de la piept, ca o fotografie.

Textul acesta a fost publicat în urmă cu câteva luni, sub titlul “Fotografii”, în revista “CNU se vede” editată de Colegiul Unirea Focşani, unde am învăţat vreme de patru ani. El este un omagiu adus profesorilor mei şi îl reiau în această pagină acum pentru că sunt încredinţată că, dincolo de incidentele neconcludente care aruncă şcoala în derizoriu şi anateme asupra dascălilor, profesorii noştri merită mai mult respect şi mai multă preţuire. (5.06.2007)

Posted in Uncategorized | 1 Comment »

MONŞTRI NECUNOSCUŢI ŞI FILME SACRE

Oricât de mare şi de somptuos ar fi covorul roşu de la Cannes, intrarea artiştilor e mică. Există o uşă discretă, în stânga intrării principale, prin care trebuie parcă să-ţi pleci capul pentru a putea pătrunde înăuntru. Apoi, culoarele te pierd într-un labirint de afişe cu tot felul de monştri, în faţa cărora ridici privirea doar cât să faci o reverenţă. La fel trebuie să fi intrat în Palat şi tânărul nostru. Un necunoscut, cum l-a “identificat” presa largă, a intrat în Palatul Festivalurilor de la Cannes cu capul plecat, a privit cuviincios afişele monştrilor sacri, apoi a căutat în jos cu privirea locul categoriei pentru care fusese chemat. Când s-a anunţat trofeul, nu a ridicat fruntea. Deşi ştia bine pe unde merge şi care-i este drumul, a plecat din nou capul şi a urcat astfel scările victoriei, apoi, cu ochii în jos, şi-a ridicat trofeul. După aceea, a dat mâna cu monştrii, unii coborâţi de pe afişe pentru a-i face lui o reverenţă, a dat interviuri, a purtat trofeul pe covorul roşu, iar la ieşire, spre deosebire de toţi premianţii care au plecat cu fruntea sus, el a continuat să privescă în jos.

Cercetând comportamentul tânărului nostru, am spune că acesta a dat dovadă de o reală modestie, care ar trebui să ne impresioneze şi să ne onoreze ca români. Numai că, din păcate, nu modestia şi-a făcut loc în sufletul marelui câştigător, ci un sentiment mult mai complicat şi mai apăsător, care amestecă sfiala cu revolta şi neputinţa tristă. A 60-a ediţie a Festivalului de Film European de la Cannes l-a premiat pe românul Cristian Mungiu cu cea mai valoroasă distincţie, dar Cristian Mungiu nu a ştiut să se bucure. Sau nu a putut. A zâmbit, e adevărat, în câteva rânduri, dar aproape protocolar şi nefiresc pentru reuşita lui. Altfel, în ciuda tuturor estimărilor critice care-l anunţau drept câştigător, starea i-a fost confuză, neclară, imprecisă.

Nu-mi dau seama dacă pentru Cristian Mungiu această bucurie vine prea devreme, la timpul ei sau prea târziu. Ştiu sigur însă că pentru noi, românii, ea e dureros de frumoasă şi nemeritat de tardivă. Filmul românesc ar fi meritat să fie pe scena aceasta cu mult timp în urmă. Expresia premiantului la anunţarea trofeului spune acum aproape totul despre felul în care a fost tratat filmul în lumea cinematografiei de la noi. El a avut întotdeauna rezervări speciale pentru ‘monştrii sacri’. La el nu au avut acces decât cei care îşi demonstraseră abilităţi în a “sacraliza” monstruoase ode închinate istoriei milenare şi înfăptuirilor eroului iubit. Chiar şi după dispariţia eroilor, aceşti monştri au continuat să existe şi au avut grijă să se eternizeze ei înşişi în proiecte cinematografice de grandoare. Pentru proiectele lor au înfiinţat comitete de selecţie, au câştigat concursurile, s-au premiat între ei, şi-au aşternut covoare roşii, s-au proţăpit pe afişe şi au chemat publicul la adulaţie. În acest timp, Cristi Mungiu, Cristi Nemescu şi alţi Crişti ai cinematografului autohton se sacrificau pe altarul artei, scoţând din portofel bunăcredinţa actorilor, mila producătorilor, mărinimia scenariştilor şi propria lor pasiune pentru film. În tot acelaşi timp, România trecea oceanul înspre Academia Oscarurilor, nu cu vaporul sau cu vreo barcă a speranţelor, ci cu Orient Expresul! Iar faptul că tânărul Cristian Mungiu a primit la un moment dat bani de la CNC pentru unul dintre proiectele sale nu se datorează vreunui comitet inteligent care i-a recunoscut meritele junelul artist, ci succesului colosal de public pe care l-a avut Occident în cinematografia postrevoluţionară.

Unora le trebuie o viaţă pentru a pătrunde prin intrarea artiştilor de la Cannes. Lui Cristian Nemescu nu i-a mai trebuit, parcă, nimic. S-ar spune că şi lui Cristian Mungiu i-au fost necesare doar “patru luni, trei săptămâni şi două zile”. În realitate, şi lui Nemescu, şi lui Mungiu le-au trebuit ani de-a rândul în care s-au luptat cu sistemul pentru a se putea face cunoscuţi. Iar acum, au triumfat. În faţa acestui triumf, cei care se pretind monştri ai cinematografulului românesc ar face bine să lase ochii în pământ şi să încerce o reverenţă. Asta nu ne-ar ajuta să recuperăm nimic din investiţiile proaste în egourile lor comuniste, dar ne-ar ajuta să descoperim poate mai multă bucurie în privirea marelui premiant de la Cannes. Iar pentru Cristian Nemescu, autorul filmului ce se sfârşeşte-n lumea sacrului, ar putea ţine şi un moment de reculegere… (29.05.2007)

Liana Pătraş

Posted in Uncategorized | 1 Comment »