Blogul Lianei Alexandru

Oamenii mari rămân în istorie prin ceea ce fac. În mentalul colectiv, prin ceea ce spun. Aşa se explică de ce, atunci când e invocat un model de conduită, să spunem Einstein, Napoleon, Churchill, sunt amintite cel mai adesea ziceri ale lor, nu faptele de geniu. Cităm cu impresie din Einstein, fără să ştim o boabă din teoria relativităţii sau din viaţa lui. Despre Napoleon nu cunoaştem mare brânză, dar îl amintim adesea ca făcând mai multe în acelaşi timp. Churchill e pentru rafinaţi, iar Tocqueville pentru Mihăiţă Calimente, de la PNL.  Sigur că citatele emoţionează, dar în felul acesta invocate, emoţionează mai mult pe vorbitori, decât auditoriul.

Dintre vorbitorii de pe scena publică, am constatat o mare aplecare spre vorbe de spirit la Mircea Geoană. Când se află în faţa mulţimii, domnul Geoană se descătuşează. Începe să vorbească în pilde, ia mesianic asupra lui păcatele lumii, apoi ne-o aşterne la picioare şi ne desfată cu sentinţe din clasici. Mi-a rămas la suflet episodul în care a cinstit memoria Ralucăi Stroescu la o adunare pesedistă de 1 Mai şi încă oftez cu speranţă după momentul când frate-miu, ca un fiu risipitor, se va întoarce de prin străini pentru cei 20 de mii de euro strânşi pentru el, acasă, în puşculiţa de partid. Nu e de lepădat nici perspectiva trimiterii unui cosmonaut pe Lună, eventual de pe platforma Măgurele şi după desfiinţarea CSAT, dacă nu e cu supărare.

Într-un cuvânt, Mircea Geoană impresionează. În mai multe cuvinte, până la lacrimi. Are o predilecţie pentru zicerile  mari, rostite din profunzimile fiinţei sau din puţul gândirii, cum ar spune colegii de la Caţavencu… Cert e că domnul Geoană chiar se străduieşte să ne rămână întipărit în conştiinţă, cu panseuri geniale, asemenea lui Iorga  sau Gust, cum îi mai spune el filosofului şi politicianului Dimitrie Gusti.

Ultima dată, la Botoşani, a mai zis una devastatoare:'’România e urmărită de blestemul celor trei Elene din istoria României: Elena Lupescu, Elena Ceauşescu şi Elena Udrea.'’  Sincer, eu când mă gândesc la Elene din istoria noastră, îmi vin în minte mai degrabă Doamna Elena Cuza si Regina Elena, mama Regelui Mihai, dar faptul că liderului pesedist doamna Udrea şi tovarăşa Ceauşescu ii sunt mai remarcabile, bănuiesc că e doar o chestiune de Gust. Sau de gusti… mă rog.

În dorinţa de a fi perceput ca un spirit înalt, cu lecturi rafinate şi rostiri memorabile, Mircea Geoană riscă să pară mai ridicol decât este. Eu m-aş bucura să rămână în istorie ca o figură remarcabilă datorită unor fapte simple şi autentice, dar în stilul acesta spoit şi lipsit de substanţa, mi-e teamă că singura remarcă reţinută în dreptul său de mentalul colectiv va fi aceea cu care l-a gratulat cândva… Ion Iliescu.

Am avut bucuria să descopăr, la finalul unui roman care a fost best seller-ul anilor ‘90 in America, un exerciţiu de sinceritate care m-a năucit. După ce îşi încheie cartea, autorul explică cititorilor în câteva pagini ce e adevăr şi ce e ficţiune în lucrarea sa. Trăind într-o societate în care toată lumea ştie tot, fără umbră de îndoială şi mai ales atunci când apare la televizor,  să descopăr un ins care recunoaşte, tocmai în spaţiul fără graniţe al literaturii, că ştiinţa sa e totuşi limitată, mi s-a părut neverosimil.

Autorul se numeşte Irvin D. Yalom, a fost nominalizat şi el la Nobelul pentru literatură de anul acesta, iar cartea care de aproape două decenii tulbură minţile vindecătorilor de suflete se numeşte Plânsul lui Nietzsche. La noi s-a publicat în ultimii ani, eu am descoperit mai întâi, graţie unor prieteni psihanalişti, Lying on the Couch, tradusă Minciuni pe canapea. Amândouă sunt cărţi despre adevăr, dar în feluri diferite. Teoria după care şi-a ghidat studiile şi terapiile profesorul de la Stanford, Irvin D. Yalom, a fost aceea că pentru fiecare pacient trebuie regândit un nou tip de tratament, întrucât fiecare reprezintă o poveste de existenţă diferită.  Cu alte cuvinte, nu poţi trata oamenii la grămadă şi cu aceeaşi măsură, iar cu fiecare om nou pe care-l ai în faţă trebuie să înveţi să te reinventezi.

Modelul acesta de gândire lipseşte cu desăvârşire din spaţiul nostru public. Mă bucur ca el să existe în spaţiul cultural, deşi acum, când mă uit într-acolo, îl zăresc rar şi umbrit de figuri autosuficiente care îmi taie din avânt. Simt, astfel, o acută nevoie de oameni modeşti şi de distincţie pe micul ecran. Oameni care să poată spune cu sinceritate că sunt nepricepuţi, că expertiza lor e limitată, că ştiinţa lor nu acoperă orice, că nu sunt cunoscători în toate domeniile. Aş răsufla uşurată dacă cineva ar apărea într-o zi la televizor şi ar spune Domnilor, cu adevărat, aici, vă mărturisesc, NU ŞTIU şi nici nu doresc să-mi dau cu părerea. Ar fi un bun semn de autentic în spaţiul public; omul ar reveni atunci când chiar va şti şi va putea să ne spună ceva la care se pricepe în mod real, noi l-am aprecia şi ne-am aprecia apoi şi pe noi mai mult, pentru că am învăţa de la el. Puţin, dar bun.

În lipsa unor astfel de gesturi şi până la perpetuarea unui model de sinceritate în spaţiul public, autori precum Irvin D. Yalom ne sunt o revelaţie. Plânsul lui Nietzsche e o carte care merită citită din multe alte raţiuni, dar mai ales pentru că e scrisă de un om modest, căruia nici trecutul dureros, nici faima care i-a înconjurat biografia nu i-au confiscat puterea de a deveni mai bun, mai simplu, mai onest. Şi, în ciuda titlurilor cu care ni se înfăţişează, minciunile şi plânsul vă vor bucura cu adevărat.

S-a acreditat ideea că preşedintele Băsescu a făcut o propunere de prim ministru chiar împotriva PDL. Perpetuarea ei ne va împiedica să ne apropiem de sensul mutării prezidenţiale, o eroare pe care au făcut-o deja Mircea Geoană şi Crin Antonescu. Cei doi au încurcat şahul preşedintelui cu jocul lor de cărţi. În vreme ce domnii ţineau asul în mânecă, preşedintele pregătea pe tabla de şah câteva mutări în avans. În fapt, desemnarea domnului Croitoru nu e împotriva, ci chiar în favoarea PDL, iar refuzul dinainte al oricărei nominalizări făcute de preşedinte îi pune acum pe liderii PSD şi PDL în imposibilitatea de a mai da înapoi. Domnul Lucian Croitoru nu are, deci, nicio şansă. Cel care îi va urma, însă, are avea, teoretic, o şansă mai mare. Nu şi suficientă. Dacă ţinem seama că actualii parlamentari n-au niciun chef să-şi piardă scaunele în anticipate, următoarea propunere, politică, va oferi premise de trecere. Numai că e greu de crezut că preşedintele îşi proiectează pentru următorul său mandat încă un guvern şchiop, cu majoritate fragilă în Parlament. Şi-atunci e mai aproape de adevăr să facă o propunere politică imposibilă pentru opoziţie, gen Monica Macovei, marota veşnică a liberalilor şi social democraţilor, pentru a provoca alegeri înainte de termen. Anticipatele sunt visul şi dragostea mai veche,  iar acum cea mai firească urmare a jocului de şah în care opoziţia continuă să joace poker cu aşii în mânecă…

Ne-apropiem de împlinirea profeţiei brucaniene şi, cu cât suntem mai aproape de termen, cu atât părem mai departe de sensul ei. Românii n-au deprins democraţia nici după 20 de ani, semn că la şcoala comunismului, analfabetismul a fost eradicat cu succes. Este, de altfel, tema uneia dintre cele patru legende care alcătuiesc cea dintâi parte a Amintirilor din epoca de aur, cel mai recent film al regizorului Cristian Mungiu.

Ar fi putut să fie încă un film despre comunism. Dar el nu mai are înverşunare, patimi, spaime, obsesii. E conceput cu detaşarea celui care a experimentat din plin tranziţia şi-a înţeles că naţia nu s-a deşteptat deloc peste noapte, dar a câştigat măcar dreptul de a râde mai liber. Filmul e, aşadar, tot despre noi în comunism, dar într-un fel mai relaxat, fără să alunece în manierism, fără să ne arate demonstrativ dramele, sărăcia, lumea gri, decrepitul. E scris cu drag, cu înţelegere, exploatând nostalgia majorităţii românilor care-au avut neşansa să-şi trăiască cea mai frumoasă vârstă în comunism. Dacă priviţi cu atenţie, pelicula chiar reproduce nuanţele primelor televizoare color de la noi. E o subtilă realizare prin care filmul reuşeşte să marcheze extraordinar paradoxul în care trăiam: atât de bine, frumos şi colorat… la televizor.

Dar cea mai mare calitate a filmului mi s-a părut alegerea actorilor. Cei cinci regizori care contribuie la unitatea remarcabilă a peliculei n-au căutat interpreţi de roluri, ci feţe, mutre, moace, figuri. E fascinant să vezi în chipurile adunate la şedinţele de partid, de comitet sau de instrucţie,  mutre amprentate atât de veridic de tâmpenia comunistă. Mungiu şi colegii săi nu-i pun pe actori să demonstreze ce artişti grozavi sunt ei, ci să cadreze cu amintirile, cu epoca, să semene cât mai mult cu însuşi tovarăşul Ceauşescu! Delirul e total, umorul pe măsură.

Dintre cele patru legende developate pe ecran în prima partea a Amintirilor, cel mai mult mi-a plăcut ultima, cu porcul. Prietenii cu care am fost nu mi-au împărtăşit preferinţa şi explicaţia, m-am gândit, ţine de vârsta noastră în comunism. Eu, de pildă, m-am regăsit în înghiontelile pioniereşti din ultimele secvenţe, căci acolo m-a prins pe mine 89; pe băncile dintr-a cincea, cu cravata la gât, stând la coadă la banane, pulpă de porc şi bomboane de pom…

Altfel, după 20 de ani, scena rămâne la fel de sordidă. Anul acesta ar fi trebuit să serbăm democraţia, dar ne veselim tot cu amintirile din comunism. În acest ritm de relaxare istorică s-ar putea scrie în tihnă şi AMINTIRILE DIN TRANZIŢIE.

Cristian Mungiu n-are de ce să se grăbească, însă. La cum se mişcă lucrurile, nu ne-ar mira să ne găsim pe-aproape… după alţi 20 de ani.

Colegii de la portalul de ştiri mi-au luat un interviu despre ce fac aici. Le mulţumesc. Iată ce a rezultat:

CA SĂ EVOLUĂM, PENTRU ORICE ÎNJURĂTURĂ TREBUIE REACTIVATĂ CENZURA!

Prezentatoarea Realitatea TV Liana Alexandru are un blog pe care îl îngrijeşte, pe cât îi permite timpul, cu editoriale, interviuri şi fotografii. Nu se revendică vreunei comunităţi de bloggeri, ci vede în el, simplu, un spaţiu de libertate şi exprimare.

Într-un interviu pentru REALITATEA.NET, Liana povesteşte despre cititorii ei, despre personalităţile momentului, invitaţii care au surprins-o în timpul emisiunii şi ce întrebări le-ar pune lui Obama şi Paris Hilton.

De ce ai vrut să îţi faci blog?

Mi-a propus un prieten şi am găsit că va fi un prilej bun să-mi încerc
scrisul. N-am intenţionat să fie un jurnal, să aduc publicul în budoar, ci
doar să scriu editoriale, cu un mesaj, cu un conţinut. Am extins apoi
spaţiul de libertate şi am publicat interviuri, fotografii. Blogul e pagina
mea de ziar, gazeta online.

Ce bloguri citeai înainte?

În urmă cu trei ani când am început să scriu, în România erau foarte puţine bloguri. Activau astfel în online jurnalişti de la Hotnews, dar mie reper mi-au fost tot editorialiştii din print. De altfel, nici nu mă revendic vreunei comunităţi de bloggeri. Îmi place ca blogul să rămână ca o primă sursa legitimă de informare în legatură cu cineva.

Ce părere ai despre comentariile pe care le primeşti la articolele postate?

Toate mă bucură când le primesc, dar unele mă uluiesc prin violenţa
limbajului. Andrei Pleşu a scris cândva un text excelent despre
înjurăturile pe care le-a colecţionat de-a lungul experienţei online
spunând, cu umorul inconfundabil, că trăim într-o ţară exigentă… Desigur, critica argumentată e eficientă. Dar nu am de ce să promovez înjurături. Ca să evoluăm, pentru orice înjurătură trebuie reactivată cenzura!

Mai ai timp liber?

Acum, familia mea e în prime-time! După patru ani de nopţi petrecute în televiziune, am negociat un program care să-mi permită să stau serile cu soţul meu şi copiii. În timpul liber, ne jucam. Mi-am umplut viaţa de filme, teatre, concerte, călătorii, întâlniri cu prietenii. Am învăţat ca viaţa poate fi trăita frumos dacă ştii să fii liber şi să te joci.

Îti aminteşti de un invitat sau de o întâmplare care a reuşit să te
surprindă?

Îmi vine în minte Mitică de la Ligă! Începuse să ţipe în studio şi l-am
rugat să nu se enerveze.” Aşa sunt eu, coleeeeeric, doamnă!!!” mi-a zis
urlând şi mai tare. Ne-am prăpădit de râs, apoi, împreună. De altfel, sunt convinsă că râsul, voia şi vorba bună pot să liniştească lumea şi să o convingă să meargă mai departe…

Cărei personalităţi ai vrea să iei interviu?

În niciun caz politicienilor! Un interviu presupune un cod de sinceritate
la care, deocamdată, nu văd un politician care să poată subscrie. Dar mi se par extrem de interesanţi oamenii care vin pe ecran din spaţii îndepărtate televiziunii, precum scriitorii. Pe oamenii aceştia îi mână ceva. Ce facem cu ei? Cum îi promovăm şi cum le aducem publicul în faţa ecranului ca să facem şi rating? Asta e o provocare!

Ce l-ai întreba pe Barack Obama? Dar pe Paris Hilton?

L-aş întreba pe Obama ce s-ar face fără prompter? Pe Paris Hilton n-aş întreba-o nimic pentru că aş irosi nu doar timpul meu, ci şi al
telespectatorilor.

Cine crezi că este personalitatea momentului în România?

Pentru mine, personalitatea momentului este Horia Roman Patapievici. Pentru public, rămâne Traian Basescu.

Cu cine crezi că ai face echipa bună pe sticlă?

Cea mai bună echipă e cu tine însuţi. Ai putere de control şi de asumare a răspunderii. Eu fac echipa bună cu oricine e onest. Dar de la Constantin Drăgan am chiar mai mult. Umor şi bună dispoziţie!

Ce nu ai face niciodată în timpul unei emisiuni?

Nu m-aş apuca să ţip, ca să acopar vocile invitaţilor. E primul motiv
pentru care eu, ca telespectator, schimb canalul.

Ce show-uri TV din România urmăresti?

Mondenii îmi plac pentru umorul lor proaspăt. Dar, pe Horia Patapievici
l-aş asculta oricând, vorbind despre orice. E un om plin de har.

Te-ai gândit să renunţi, la un moment dat, la televiziune? Şi dacă s-ar întampla acest lucru, spre ce altă meserie te-ai îndrepta?

M-am gândit ce m-aş face fără şi mă bântuie două fantasme. Să manageriez un teatru, aşa cum excelent o face George Ivaşcu la Metropolis, sau să lucrez într-un restaurant, să servesc clienţii, să le vorbesc frumos. Serviciile noastre publice sunt pline, dacă nu de urâţenie, de ipocrizie şi aroganţă. Indiferent ce aş face, mi-ar plăcea să relaţionez frumos.

E patru dimineaţa, decembrie pe sfârşite… Îţi scriu să văd dacă ţi-e mai bine. E cam frig pe la New York, dar mie îmi place locul ăsta. Serile, muzica străbate lumea dinspre Clinton Street…

Aşa a început întâlnirea cu L. Undeva, într-o noapte de iarnă, pe străzile pustii ale oraşului luminat de muzică. Fulgii se strecurau printre acordurile lui şi, când cerul atinsese deja toate poemele, noaptea se făcu nevăzută.  Şi de atunci, L. continuă să vibreze…

Când l-am văzut aseară, pe scenă, la Bucureşti, m-am gândit că nici nu poate fi altfel. Are o aură care îl îmbrăţişează şi îl face să lumineze. Şi, nu ştiu de ce, mi-a părut că noi toţi, câteva mii de oameni strânşi să-l vadă a doua oară , avem o poveste despre întâlnirea cu L. Iar ea trebuie că s-a petrecut seara, târziu, printre ultimele adieri de crepuscul peste care s-a aşezat cald, vibrând, vocea lui.

Cohen nu vinde muzică. L. dăruieşte cu sinceritate. Se povesteşte pe sine din cele mai îndepărtate întâmplări ale lumii lui şi ni se dăruieşte cu bunătate şi cu umilinţă.  Intră în scenă timid, îşi pleacă privirea, sufletul îi zâmbeşte pe sub pleoapele blânde şi peste ele îşi aşterne, fremătând, muzica. Din când în când, îşi cuprinde pălăria în palmele delicate şi face o plecăciune. Nu poţi să nu rămâi îndrăgosit. Bucuria învăluie trupurile aşezate cuminţi, în iarbă, să-l asculte. Iar L. îşi descoperă, apoi, pleoapele de sub borurile negre şi, cu aceeaşi gentileţe , iese din scenă ţopâind ca un ştrengar. Publicul râde şi vesel îl întoarce cu aplauze din drum.

După trei ore de cântat, a revenit a patra oară în scenă. Şi m-am întrebat ce-l mână, oare, pe omuleţul acesta la 75 de ani să se întoarcă în faţa noastră şi să ne umple sufletele de lumină. Şi îmi place să cred că tocmai asta e. L. nu se vinde. El dăruieşte cu bunătate. O modestie de care numai dragostea este capabilă.

Aşa cum ne şi cântă…

… cu sinceritate, L. Cohen.

http://www.youtube.com/watch?v=gzG1MBEzvxo&feature=relate

Am locuit vreme de câţiva ani într-un bloc cu ţigani. Cartierul lor general ocupa un întreg etaj. Casa mea era chiar deasupra acestui cartier. Coboram, urcam scările, dimineaţa în zori, seara târziu, aproape la orice oră dădeam peste cineva din clan. Mă salutau discret, se uitau chiorâş, surâdeau, unul dintre ei, mai în vârstă, mă ruga să nu cumva să uit apometrele, pentru doamna administrator.

Într-o noapte, veneam de la job, trecuse de unu, scot cartela şi dau să intru în bloc. Un domn plin, mai înalt, la costum, îmi deschide uşa cu un zâmbet trist în colţul gurii şi îmi spune bună seara. Văd instant negru în faţa ochilor! Întregul parter era o deasă adunare de oameni tuciurii care stăteau aplecaţi peste nişte mese lungi, cu feţele posace, în faţa unor farfurii cu mâncare sleită, străjuite de-un crucifix şi câteva coroane creponate. Mirosea amestecat… a formol, ceară arsă, oboseală, pilaf şi colivă. Am rămas înţepenită. Aşa ceva nu văzusem în viaţa mea şi nici Kusturica, m-am gândit apoi, n-ar fi avut atâta imaginaţie ca să fixeze asemenea scenă într-o scară de bloc! Nu staţi cu noi? m-a întrebat unul din vecinii mei, văzându-mi încremenirea pe figură. Mâncaţi un pic, vă rog… Ştiţi, nouă ne-a murit mama… Am privit încă o dată la cel care-mi deschisese uşa, la ochii lui negri, trişti, apoi la toată adunarea de câteva zeci de romi şi … mi-am adus aminte. Bătrâna ţigancă locuia la ultima garsonieră de pe coridor, dar îşi târa cocârjat poalele fustei până în capul scărilor, unde obişnuia să şadă îndelung, privind în sus la toţi cei care coborau, ca să-i mai treacă de urât. Nu m-a salutat niciodată şi, deşi la început mi s-a părut necivilizată, m-a înduioşat, când am înţeles motivul, privirea ei absentă şi surdă. Îmi pare rău, le-am zis, Dumnezeu s-o odihnească! Apoi mi-am cerut scuze şi am fugit în casă.

M-am băgat în pat cu o frică nedefinită, de moarte, de invazia oamenilor negri, de coviltire preschimbate în sicrie şi cu frământarea că nu voi putea aţipi din cauza murmurului macabru care-o să-mi stăpânească locuinţa. Dar, n-am auzit nici pâs… Din când în când, doar haitele de câini care schelălăiau prelung în spatele blocului, ca în preajma tuturor celorlalte blocuri în care am locuit în ultimii 30 de ani.

A doua zi, mesele erau tot acolo, iar oamenii alergau care încotro pregătind bătrânei ultimul drum. Parastasul a durat trei zile şi trei nopţi, a fost mult freamăt peste weekend, abia marţi dimineaţă am auzit fanfara şi am văzut de la fereastră convoiul de maşini negre trecând. Apoi, s-a spălat pe jos şi viaţa la bloc a reintrat în normal. Ca la toate etajele superioare unde locuiau vecini majoritari. Cu bormaşini, picamere, maidanezi, grătare fumegând peste rufe întinse la uscat, berici, manele, restanţe la întreţinere…Altfel spus, civilizaţie, bun simţ şi voie bună…

Experienţa mea ţigănească a durat câţiva ani, dar de-a lungul ei n-am fost niciodată înjurată, n-am fost furată, n-am văzut poliţie pe scara blocului şi nici n-am asistat la vreun scandal. Am fost, însă, agresată în plină zi, pe stradă, în cartier, de o gaşcă de băieţi albi, extrem de cultivaţi. În alt rând, muşcată de câini, apoi injectată antirabic în burtă, la Colentina. N-am ratat nici etapa pregătitoare, cu scuipaturi şi flegme, a puştilor drăgălaşi care începeau şcoala vieţii…Într-o vară, la piaţă în Sălăjan, am fost uşurată de portofel de un domn distins pe care poliţia n-a putut să-l demonstreze decât purtător de armă albă. În limbaj literar, cuţitar de talent. Tot acolo, poliţia şi-a dovedit eficienţa când m-a rugat telefonic să înţeleg că bărbatul care-mi forţează yala locuinţei poate fi doar un ameţit rătăcit. Incidentul din lift, când am pocnit un individ care şi-a dat pantalonii jos, nici nu l-am mai reclamat. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre aceştia să fi fost ţigan. Dar, mă rog, poate am avut eu ghinion.

Nu vreau să reiasă de aici că romii sunt o naţie splendidă, trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Dacă poliţia îi va arunca în spatele gratiilor pe ţiganii din Caracal care-au ieşit cu bâtele la plimbare am avea enorm de câştigat. Am putea distinge mai bine între romii infractori şi cei care-şi văd de treabă.

Dar cum şpăgarii poliţiei îi lasă să-şi facă de cap, confuzia se adânceşte şi ura noastră împotriva ţiganilor e din ce în ce mai mare. Iar ea nu ne ajută nici să eficientizăm poliţia, nici să strângem câinii de pe străzi, să dăm cu mătura, să nu mai flegmăm, pipăim, înjurăm şi, dacă în vreun fel mai contează, să nu mai urlăm pe stadioane!

Pentru toţi cei care n-au huiduit la Madonna, chapeau bas!

Sper ca Madonna să nu mai calce niciodată în România. Am văzut aseară un concert execrabil care mi-a depăşit orice aşteptări.

Încep, astfel, pentru a evidenţia o confuzie creată în legătură cu evenimentul de aseară din Parcul Izvor. Părerile sunt împărţite doar pentru că ar trebui despărţite opiniile despre spectacol de cele despre public şi organizare. A fost prea mult pentru un public lamentabil şi o organizare deplorabilă.

S-a terminat concertul şi nimeni, absolut nimeni n-a aclamat, n-a aplaudat, n-a cerut un bis, n-a dat semne că ar fi apreciat o oră şi jumătate de spectacol complet, desăvârşit!  S-au aprins luminile şi spectatorii au întors spatele şi au ieşit ca cirezile din ţarc, păşind printre mormane de gunoaie, într-o împuţiciune de neimaginat. Că organizatorii s-au ocupat de eveniment într-un dispreţ total faţă de spectatori o demonstra, dacă mai era nevoie, un cort amenajat la ieşire, ca un salon de mare clasă, cu mese împănate de lumânări, cupe de şampanie şi trandafiri… Fiţele se lăfăiau chiar lângă cocină!

Dar, Madonna a fost impecabila! Desigur, noi avem repere autentice. Suntem mândri de luminiţe anghel, extrem de talentate, de neegalat, medaliate, premiate, câştigătoare a numeroase trofee la festivaluri internaţionale de marcă şi de înalt prestigiu. Madonna ni se pare un produs comercial, fără mari calităţi vocale, o practicantă de aerobic şi, mai ales, o  ipocrită care-şi permite să vină în România să ne dea nouă lecţii despre discriminare! Huooooooo! Păi, la banii ei… scuză-mă, şi eu mi-aş permite să fac pe deşteapta! Cam acesta a fost publicul, la care se adaugă multă transpiraţie, ţopism, berici, seminţe de floarea soarelui asezonate cu ketch up, muştar şi cârnaţi. Deasupra, ca noi toţi, extrem de exigenţi şi necoborâţi din înălţimile trufiei, tupeului şi nesimţirii, imenşi nori de praf îmbrăcau atmosfera. Bătaia de joc a fost absolută, iar publicul a contribuit cu  entuziasm să o încurajeze.

În fapt, Madonna e întruchiparea show-ului desăvârşit. Arată impecabil, ţinutele ei au senzualitate şi bun gust, sute de oameni talentaţi o împresoară ca pe o regină. Iar ea îşi dă jos jobenul şi spune prietenos: Hello, Romania! Good evening, Bucharest! Are you ready? ARE YOUUUU READY for the SHOOOOW? Dar, publicul lâncezeşte, operatori surprind în mulţime figuri molâi, posace, lumea răspunde răsuflat…

Şi totuşi, huiduită, privită suspicios, fără bucurii, fără energie, ea continuă să facă o demonstraţie de maestră. Chiar şi aşa, chiar dacă nu te înnebuneşti după muzica ei, ea-ţi dovedeşte că inclusiv comercialul se poate întâlni impecabil cu talentul, arta şi frumuseţea.

We are not ready, Madonna! Noi încă huiduim când un artist urcă pe scenă pentru că îndrăzneşte să ne vorbească despre egalitate de şanse şi antidiscriminare. Crasa noastră incultură nu atinge nici măcar convenţia show-lui. Atât putem.. Dar plecăm în cirezile noastre mândre către case cu televizoare mari la care aşteptăm să fie difuzată neîntârziat o nouă ediţie Eurovision!

Am plecat de la concert cu ruşine şi bucurie, în acelaşi timp. Cu bucuria că omul de lângă mine m-a ridicat pe umerii săi, deasupra cefelor înghesuite şi transpirate, ca sa pot vedea cel mai mare spectacol al timpurilor noastre!

Sper ca Madonna să nu mai calce niciodată în România, iar următorul ei turneu să mă prindă într-un alt colţ al acestei lumi.

PS.  Intrucât s-au strecurat câteva inexactităţi în comentariile cititorilor, revin cu precizări. Acum 10 zile, m-am aflat pe Wembley, la Londra, la concertul U2. Am plecat încărcată de o mare stare de bine, din care jumătate se datora muzicii, iar cealaltă, organizării fără cusur. Am o colecţie de sute de CD-uri, niciunul cu Madonna. Dar, asemnea unei minorităţii care n-a huiduit aseară, am venit să văd un spectacol, iar el a fost total… Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Mi s-a întâmplat, din ce în ce mai des în ultima vreme, ca întâlnirea cu telespectatorii care au revelaţia că au dat peste un om din
televiziune, să comporte invariabil acelaşi tip de reacţie. Bucuria de
început a surpizei e curmată rapid de un val de revoltă, însoţit de
critici, apostrofări şi indicaţii cu privire la tot ce e în neregulă
şi trebuie reparat imediat pe micul ecran. Ceea ce încă mă uimeşte e
că oamenii, altfel extrem de volubili şi deschişi, îţi adresează
întrebări fix doar cât să-ţi poată explica ei cum stau, de fapt,
lucrurile… acolo unde munceşti. Afli pe această cale tot felul de
curiozităţi despre locul în care-ţi desfăşori activitatea, dar…
nici măcar un dram de curiozitate autentică. Pe oameni nu-i interesează
pe fond ce şi cum se întâmplă acolo, la televizor. Ei ştiu deja tot ce
mişcă pe sticlă şi sunt gata oricând să-ţi ţină prelegeri despre
adevărurile din spatele ecranului. Apoi, discursul deviază inevitabil
către… OTV.

M-am tot gândit care să fie sorgintea acestei ostilităţi şi m-am
întrebat dacă nu cumva comportamentul le este insuflat tocmai de ceea ce
văd la televizor. Privind canalele româneşti, senzaţia e o invazie de
simbriaşi ai revoltei, veşnic nemulţumiţi, acri, ţâfnoşi,
încrâncenaţi, pregătiţi să critice orice, până şi strănuturi pe
care le consideră dubioase…  Rezultatul e, nu doar o lipsă de igienă a
spaţiului public şi o scenă politică necivilizată, ci şi o lipsă de
eficienţă în aproape tot ce facem. În loc să fie aducătoare de
soluţii, vorbele colcăie într-o frenezie fără direcţie. Buna
intenţie derivă în hăhăială şi sfârşeşte în derizoriu. Mulţi
apar la televizor doar ca să demonstreze cât de tâmpiţi sunt alţii şi
ce campioni ai dreptăţii sunt ei. Cu sens la început, vorba care
îmbracă acum cel mai nefericit acest delir este: ”Trăim în România”!

Soluţia nu e să ne împăcăm mioritic şi să ne consolăm cu
băşcălia. La CNN, la BBC, la Sky şi chiar la Al Jazeera, în mod
paradoxal, se zâmbeşte mai mult decât pe ecranele noastre pline de
meşteri ai ironiei şi hlizelii. Diferenţa e că acolo investigaţiile
parlamentare, chiar şi cele privind cazurile de corupţie, sunt
concentrate pe finalitate, nu pe scandal, seriozitatea ţine locul
încrâncenării, indicaţia e înlocuită cu îndemnul, ţâfna – cu
interesul autentic, revolta – cu nevoia de a identifica soluţii. Nu
profesioniştii ne lipsesc pentru a face toate astea, ci o resetare de
conduită, în spaţiul politic, în particular, şi în spaţiul public,
în general. Campania România prinde rădăcini, derulată de Realitatea
TV, a demonstrat că se poate: de la ţăran până la cei mai mari oameni
din stat.

Şi poate într-o bună zi, publicul acesta revoltat şi dezamăgit … ne
va zâmbi.

Mulţumiri revistei VIP pentru găzduirea acestui articol. 

Azi, plec in vacanta. Inainte de plecare, Evenimentul Zilei m-a onorat cu un interviu. Îl dăruiesc şi cititorilor mei de pe blog. Cu drag.

Ghid TV

SPECIAL: Anotimpul iubirii

Mihaela Manole Vineri, 24 Iulie 2009

Liana Otilia Alexandru, fostă Pătraş, interfaţa suavă a Realităţii TV, vorbeşte despre fericirea trăită alături de soţul ei.

Pentru unii, actul acela care vine odată cu trecerea pe la Starea Civilă şi prin Biserică nu modifică nimic, ci este doar expresia respectării regulilor Cetăţii. Pentru alţii, dimpotrivă, schimbă cumva perspectiva asupra partenerului de viaţă şi asupra traiului în comun.

„E tot ce mi s-a întâmplat mai frumos şi mai autentic. Simt că, de când ne-am căsătorit, eu şi Cosmin am crescut împreună în relaţie, am învăţat unul de la celălalt să ne bucurăm mai mult, să trecem mai uşor peste ce ne supără, să fim mai optimişti. Am siguranţa că tot ceea ce dăruiesc e primit frumos şi mi se întoarce cu mult mai mult”, spune Liana.

Sub semnul lui Maurice Béjart

Povestea dintre Liana şi Cosmin a început cu un proiect comun şi cu un spectacol Maurice Béjart. „Cosmin m-a citit, într-un interviu, apoi m-a invitat la GFK şi mi-a propus să lucrăm împreună pentru un proiect.”

În timp, proiectul avea să capete şi alte conotaţii, ceva mai personale, iar Cosmin, specialist în branding şi strategie, nu a avut nevoie de prea multe tehnici de persuasiune pentru a-i răpi inima Lianei. Un spectacol bine ales şi contextul favorabil i-au făcut pe amândoi fericiţi.

„Am rămas prieteni, ne-am scris sute de e-mailuri, până când, într-o zi, m-a invitat la repetiţiile pentru spectacolul lui Maurice Béjart, la Teatrul Naţional. N-am cum să uit vreodată acel spectacol”, povesteşte Liana.

Cum confirmarea că şi-au găsit jumătatea insista cu fiecare moment petrecut împreună, cei doi au hotărât să-şi unească destinele, în cel mai discret mod cu putinţă. Enigmatică şi îndrăgostită până în al nouălea cer, Liana Otilia Pătraş s-a transformat, în acte, în Liana Otilia Alexandru, pe tărâmul lui Gaudi.

Cununie pentru părinţi şi prieteni

„Am visat mult la Cosmin, nu credeam că poate să mi se întâmple el în viaţă. Şi pentru că ne-am căsătorit civil în cea mai frumoasă zi de octombrie, la Barcelona, dar… fără ştirea nimănui, am vrut să dăruim cununia religioasă părinţilor şi prietenilor.” Aşa că, la începutul lui iunie, şi-a pus rochia de mireasă şi a păşit la braţul soţului ei în biserică.

„Slujba a fost foarte emoţionantă pentru noi, iar la petrecere ne-am veselit mult şi am dansat enorm. Ne-am amuzat apoi, spunând că am mai face o nuntă, doar ca să ne putem distra încă o dată la fel”, povesteşte Liana.

Impecabilă la pupitrul ştirilor, cu o aparenţă de fragilitate care aduce farmecul feminităţii în platoul Realităţii, Liana pare mereu cumva deasupra evenimentelor pe care le relatează. Conştientă de puterea ei de seducţie, ştie să-şi dozeze calităţile astfel încât să nu fie percepută drept doar o fată graţioasă care citeşte prompterul.

„Frumuseţea e în bună măsură adecvarea la context. Crainicele pe care le vedem la CNN sunt frumoase mai degrabă prin prestanţă, farmec, atitudine, echilibru. Cred că şi pe ecran, ca peste tot, e frumos ce e cu măsură; ce e în exces devine incompatibil, nepotrivit”, adaugă Liana.

INTERVIU

„Viaţa profesională mi-a devenit un adevărat breaking-news”

EVZ TV: Te vezi gospodărind, cu câteva guri de hrănit, cu mese în familie, weekenduri de dragul celor mici, renunţând la o rochie sau la o pereche de pantofi în favoarea jucăriilor pentru copilul tău?
Liana Alexandru: Mă văd înconjurată de mulţi oameni zâmbitori pentru că zâmbetul rezolvă multe griji. Nu spun că va fi uşor, îmi imaginez că priorităţile se schimbă, dar nu cred că adevărata alegere e între jucării şi pantofi, ci în felul în care îţi împarţi şi îţi încarci timpul. Nu voi renunţa la mine, ar însemna să-i învăţ pe copii acelaşi lucru, că viaţa e o renunţare, iar eu simt că, dimpotrivă, copiii apar în viaţa noastră ca să ne împlinească .

Ai o imagine impecabilă la TV, parcă eşti mereu scoasă din cutie. Stai mult în faţa oglinzii? Eşti narcisistă?
Frumuseţea nu e doar înzestrare, mai e şi multă grijă şi simţ al măsurii. Ca să afli măsura cea mai potrivită, trebuie să dedici ceva timp, mai ales înainte să apari pe ecran. Iar dacă sunt narcisistă vă poate spune soţul meu, în ochii căruia, recunosc , îmi place să mă oglindesc…

Cum erai în şcoală, în liceu? Eleva tocilară cu bentiţa mereu la locul ei sau genul care prindea din zbor informaţiile şi nu rata nicio petrecere?
Eu am crescut cu impresia că e normal să fii bun la toate, că dacă tot te apuci de ceva e de bun-simţ să te străduieşti să faci bine. Am ajuns şi olimpică la română, şi Miss Boboc. În vremea liceului am făcut dansuri, deci eram pe scenă, la spectacole, şi la cursuri. Apoi, m-am apucat de teatru. Dar nu am chiulit, am învăţat la şcoală de drag, din respect pentru profesori sau pentru că îmi era ruşine să iau note mici. În general, am fost în banca mea.

De ce ţi-ai făcut blog? Presiunea trendului?
Am profitat de această inovaţie ca să-mi exersez scrisul. Eu nu fac confesiuni pe blog, nu mă interesează să-i invit pe cititori în budoar sau să le aduc la cunoştinţă ce preocupări măreţe am eu. Îmi place doar că am acces oricând la o tribună liberă, de la care să mă exprim liber.

După ce ai stat conectată în permanenţă la tot ce mişcă-n ţara asta, te pregăteşti de concediu. Îţi vor trebui zile bune ca să „ieşi din priză”?
N-a fost un an uşor la ştiri pentru mine, am trecut pe unul dintre cele mai complexe segmente orare, viaţa profesională mi-a devenit un continuu breaking-news şi am avut norocul să pot compensa acasă. Am învăţat să mă relaxez imediat ce ajung la soţul meu, iar prima zi de vacanţă va începe chiar atunci când voi ieşi din emisie.

Emil Hurezeanu sau Robert Turcescu? Pe cine ai alege drept partener de prezentare într-o posibilă emisiune? Mai ales că ştii la ce să te aştepţi…
Amândoi mi-au fost parteneri, ce bine că n-am avut de ales! Dar, ca să intru în joc, l-aş alege pe Emil Hurezeanu, pentru că aş putea să fiu mai eficientă. Robert îşi dă măsura adevărată a talentului atunci când e singur. Gândindu-mă astfel, chiar mă întreb cum ar arăta o emisiune numai cu ei doi?

“Alături de Cosmin, am siguranţa că tot ceea ce dăruiesc e primit frumos şi mi se întoarce cu mult mai mult.”,
Liana Alexandru