Om bogat, om blogat

Deci… Emil Boc nu mai este dorit la Palatul Victoria. Cel puţin nu de PSD, PC, PNL şi aşa mai departe, partidele care au votat moţiunea de cenzură. Nici nu mai contează dacă acesta sau altul a fost momentul zero al aruncării României într-o criză politică cum nu s-a mai pomenit de la mineriade.Boc a lăsat primăria Clujului în ianuarie, pentru o pălărie mult mai mare. Unii spun că i-a stat bine, alţii că i-a cam căzut pe ochi. Din păcate pentru premier, a stabilit câteva premiere. Negative. A făcut desigur şi lucruri bune, pentru care i-a mulţumit chiar preşedintele. Am vrut să aflu însă cum s-a reflectat activitatea sa la Cluj. Oare l-ar mai vrea clujenii ca primar? Sigur, discutăm la nivel de speculaţie – la Cluj-Napoca există un primar ales, Sorin Apostu, care nu are însă anvergura politică a preşedintelui PDL.

Am rugat câţiva ziarişti cunoscuţi din Cluj să facă o radiografie a momentului. “Eu cred că Boc ar fi primit cu braţele deschise, nu neapărat ca primar, pentru că nu are, din punct de vedere legal, cum să redevină primar. Cred că din patriotism local şi din solidaritate cu un clujean <regulat> de <mitici>, Boc ar avea parte de o primire bună. Aici lumea aşa a perceput lucrurile: Boc a vrut să facă treabă bună, dar l-au mâncat <miticii>”, susţine Paul Niculescu, redactor şef la Monitorul de Cluj, care are un frate europarlamentar PDL.

Mihnea Măruţă, fost redactor şef la Cotidianul, actual blogger de succes, spune că: „Boc a rămas cu o imagine de primar bun. Dacă va dori să revină? Cred că ar fi un pas înapoi pentru el. Va vrea sa redevină premier. Boc va aduna multă dorinţă de a demonstra că a fost dat jos pe nedrept”, spune Măruţă, adăugând că actualul primar, Apostu, nu are în general nicio viziune, dar măcar e curăţenie şi se continuă asfaltările.

„Recent îmi zicea un taximetrist <lasă că vine el, Boc, înapoi şi o să fie mai bine>. E ambiţios şi, în general, starea de spirit din oraş e favorabilă unei întoarceri a lui Boc. Omul e în continuare iubit de oraş, care îl asociază cu ieşirea din mizeria epocii Funar. Sorin Apostu nu are aceeaşi notorietate, în plus se zice, în popor, că oricum, tot Boc conduce oraşul prin Apostu. Personal, cred că actualul primar e mai aplicat pe administraţie decât pe politică, în timp ce Boc era mai degrabă preocupat de politică decât de administrarea oraşului”, afirmă Bogdan Stanciu, redactor şef adjunct la Adevărul de seară, Cluj-Napoca.

Dacă alegerile pentru primăria Clujului ar avea loc mâine, Boc ar fi opţiunea numărul 1, crede şi Mihai Goţiu, redactor şef la Viaţa Clujeanului. ”Da, sunt convins că, în continuare, Emil Boc ar fi votat ca primar al municipiului Cluj-Napoca încă din primul tur de scrutin. Posibil să fi pierdut ceva procente în urma eşecului ca premier, dar, pe de o parte, Cluj-Napoca s-a dezvoltat foarte mult în perioada în care a fost primar (că a fost sau nu meritul lui direct sau a fost vorba de o conjunctură favorabilă, e altă discuție). Pe de altă parte, la Cluj nu a apărut între timp un contracandidat care să fi făcut ceva ori să fi ieșit cu ceva în evidență. Paradoxal sau nu, singurul eventual contra-candidat (dar care la ora actuală n-ar avea nicio șansă) este Sorin Apostu”, spune Goţiu, care este de acord cu varianta clujeanului “regulat” de “mitici”: “Cred că ar funcționa și o solidaritate ardelenească de genul <nu putea să facă mai mult la București. Nu e el de vină, ci l-au săpat cei din jurul lui>. Că e reală sau nu, există această discrepanță, Emil Boc e văzut ca omul care a făcut treabă la Cluj, dar nu a fost în stare să facă același lucru și la București. E normal ca pentru clujeni să conteze mai mult ce a făcut <acasă>”.

Alegerile la Cluj nu vor avea loc duminica asta, ci probabil într-o duminică de peste trei ani, adică o perioadă destul de lungă să apară noi oameni politici, noi formaţiuni, nenumărate alianţe. Va fi atunci Boc primarul Clujului? E ca şi cum am spune că, da, în 2012 se va încheia viaţa pe pământ. Deci… poate că da, poate că nu.

De asta este Internetul mai puţin plicticos decât televiziunea: îţi permite să vezi episoade diferite ale aceleaşi poveşti în ordinea în care vrei tu! Specialiştii numesc asta formă de conţinut neliniară. Dacă pofteşti dramă, poţi s-o obţii, dacă îţi plac happy-end-urile, n-ai decât să alegi numai zâmbete şi pupici.

Chiar şi din multitudinea de ştiri care îţi invadează monitorul se poate construi un întreg basm. Propunerea mea de astăzi nu are happy-end… nu încă. Dar promite. Personajele principale sunt o Cenuşăreasă blondă şi un Prâslea voinic. El poate fi considerat în putere, deşi nu mai e la prima tinereţe :), ea e mai jună şi tare ambiţioasă, pregătită să treacă cu tocurile peste cadavre. În intrigă aflăm că domniţa este atacată şi se apără folosind numele voinicului ca pe un scut, dar în timpul ăsta nici el nu stă cu mâna în sân: împarte paloşe în dreapta şi (mai ales) în stânga.  Mai încolo pe firul poveştii ni se spune şi care sunt, sau ar putea fi, lanţurile nevăzute care îi leagă pe Cenuşăreasă de Prâslea. Orice copil ştie că cei doi vin din poveşti diferite, şi din căsătorii diferite, dar acest lucru n-are nicio importanţă.

Putem alege un final trist, pentru ea ori pentru el, sau să aşteptăm ca Cenuşăreasa noastră şi Prâslea cel Voinic să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca în orice basm care se respectă. Dar asta, după alegeri!

Fotbalistii romani au un obicei vechi de cand mingea rotunda. Se lauda inainte de marile meciuri ca vor fi zmei si ca vor da de pamant cu adversarii, fie ei cat de vanjosi. Emfaza tine insa pana cand isi leaga sireturile la ghete. Mai incolo, insa, romanii fac ce au invatat din stramosi: otravesc fantanile si parjolesc granele. La urma, tin pregatit in jambiere textul care seamana mai degraba cu zarul de fuga de la table: „am iesit de pe teren cu fruntea sus”.

Scenariul  l-am vazut miercuri, cand Timisoara a iesit din Champions League cu capul atat de sus incat s-a lovit de prag. A petrecut in aparare toate cele 90 de minute ale meciului cu Stuttgart, desi avea mare nevoie sa bata la cel putin doua goluri diferenta. A preferat sa termine partida onorabil, decat sa-si asume riscuri. Drumul spre o mare victorie al banatenilor putea trece pe langa intersectia cu un mare esec, asa ca egalul a fost privit ca un adapost caldut si sigur. Uitandu-te la baietii lui Sabau, parca revedeai nationala din 2008 a lui Piturca. Va mai amintiti ca am atacam poarta lui Stekelenburg, la Romania – Olanda, cu opt fundasi?

Joi am vazut insa ca se poate si altfel. Ca gandurile mari le poti transforma si in fapte mari. Ca poti juca la rezultat, nu la “alibi”. Ca poti sa iesi de pe teren cu capul sus, foarte sus, fara sa dai de prag. Si, mai ales, ca poti sa mergi acasa fara sa te mai temi ca fanii te vor lua la alergat cu batele de baseball.

Miracolele care de obicei veneau de la formatii precum Liverpool sau Werder Bremen s-au imprietenit joi seara cu Marius Niculae si Torje.  Dinamo a trecut cu un formidabil 3-0, 9-8, de Liberec, dupa 0-3 acasa, si a rupt eticheta pe care o primise pe drept in ultimii ani, de echipa „almost”. Stiti povestea: aproape s-a calificat in Champions League, aproape a castigat campionatul, aproape a iesit din grupele UEFA. Daca ar fi pierdut la penalty-uri in Cehia, acest lucru s-ar fi confirmat inca o data. Asa insa, Dinamo a intrat in cartea de istorie a fotbalului ca echipa de zmei romani care chiar a dat de pamant cu advesarii.

Timpul pare că s-a oprit în loc la Bucureşti, odată cu venirea Madonnei. Fani sau mai puţin fani ai divei, românii nu s-au putut abţine să nu o îi dedice măcar câteva clipe din viaţa lor. Poate au aruncat un ochi la televizor, să vadă aterizând avionul Gulfstream IV, poate au citit un ziar, să se intereseze la ce hotel stă, poate s-au uitat pe Internet, să afle lucruri neaflate despre ea până acum. Sau, poate, şi-au sacrificat două-trei ore din viaţă, să urmărească spectacolul, atmosfera, să fie prezenţi la un eveniment despre care se va vorbi cândva ca despre concertul din 1992 al lui Michael Jackson.

Apropos de Michael. Îmi amintesc că muzicianul a ieşit pe străzi acum 17 ani, a dat mâna cu Iliescu, chiar dacă l-a pus să aştepte o jumătate de oră, a vizitat copiii orfani şi a impresionat o întreagă ţară, încă debusolată, care vedea prima oară o vedetă de asemenea anvergură cu ochiul liber.

Regina muzicii pop, cum este alintată Madonna, este altfel decât Regele. Ea s-a ascuns după geamuri anti-glonţ, a stat închisă în hotel, luxoasa sa închisoare autoimpusă, a cerut discreţie maximă, tratându-se pe sine ca pe Madonna Sixtină, şi a preferat probabil un somn bun în locul unei vizite la Casa Poporului sau la Ateneul Român. Şi-a făcut probabil un calcul simplu: vine, cântă, ia potul de câteva milioane de dolari şi îşi vede de drum.

Oare e paranoică Madonna, care anunţa că se teme să nu fie împuşcată la Bucureşti?  N-aş crede. Mai degrabă m-aş gândi că diva a aflat că străinii mor în centrul Capitalei, muşcaţi de câini vagabonzi, că şoferii par turbaţi şi claxonează blondele pe străzi, că lumea nu ştie să dea bineţe şi că mizeria colcăie la tot pasul.

Dacă aţi avea un palat în America, aţi zbura cu un avion de patru milioane de dolari şi v-ar chema Madonna, aţi mai ieşi pe străzile Bucureștiului? Aţi mai merge să vedeţi Casa Poporului? N-aţi prefera mai degrabă un somn bun?

Prezenţa lui Mircea Băsescu într-o firmă „dubioasă” a readus în atenţie familia preşedintelui. Băsescul cu mustaţă l-a pus într-o lumină teribil de proastă pe Băsescul cu chelie. Întrebarea este dacă ştia sau nu preşedintele că fratele său este implicat în afaceri cu arme? Greu de crezut, dacă nu imposibil, că şeful statului a aflat totul abia joi, laolaltă cu prostimea. Asta deoarece e limpede că Mircea Băsescu nu a fost cooptat în firmă pentru cunoştinţele sale vaste despre armament (asta dacă îngheţata n-a fost ridicată între timp la rangul de grenadă de asalt :).

Traian Băsescu nu este la primul scandal pe tema familiei. Probabil nici la ultimul. Să nu uităm că îmbogăţirea fratelui Mircea i-a mai afectat o dată imaginea de luptător anti-corupţie, la fel şi înavuţirea fiicei sale Ioana, care din „vânzări succesive” şi dintr-un salariu de notar de ţară s-a ales cu un apartament de lux în cartierul lui Puiu Popoviciu. Numai că aceste scandaluri s-au dat repede uitării. Televiziunile au memoria scurtă, iar opinia publică, încă şi mai scurtă de atât. Camerele de filmare s-au mutat, în aprilie, de la Mircea şi Ioana Băsescu la Gigi Becali, care tocmai fusese arestat. Gălăgios cum e, Gigi a fost perdeaua de fum perfectă după care s-au ascuns toate neregulile din familia prezidenţială.

E foarte posibil ca nimic să nu fie întâmplător şi ca acum să vedem acelaşi scenariu. Care va fi următorul super scandal? Să fiu Gigi Becali, m-aş pregăti de ce e mai rău…

Oare cum ar fi Terra, dacă pe planetă ar exista două specii inteligente? Ar locui împreună sau în aşezări separate? S-ar celebra căsători inter-specii ori ba? Ar căuta o specie să o subjuge pe cealaltă sau ar trăi toată lumea în bună pace? Grele întrebări, chiar şi pentru scriitorii SF.

În România, pare că există cu adevărat două specii: noi, muritorii de rând, pe de o parte, şi politicienii, pe de alta. Din păcate, între specii există o oareşcare diferenţă de inteligenţă. Sau poate doar de tupeu. În favoarea cui? Nu a noastră, evident. Noi suntem proştii care i-am pus să ne conducă şi nu le-am cerut socoteală când s-au îmbogăţit peste noapte. Suntem fraierii care nu ieşim pe străzi să-i dăm jos când e evident că ne mint, că ne folosesc ca masă de manevră, când pun în scenă spectacole de comedie, la care tot ei râd.

Traian Băsescu spune că habar nu avea că fratele său face afaceri cu arme. Să fim serioşi! Tăriceanu le-a dat petrolul de sub Marea Neagră unor străini, iar noi l-am iertat, cum am făcut şi cu duetul Udrea-Ridzi, care a confundat banii ministerelor cu puşculiţa proprie. Sub privirile noastre îngăduitoare, Nemirschi a atribuit un contract unei cunoştinţe apropiate, fără licitaţie. Din banii noştri, parlamentarii îşi permit să ignore criza, primarii merg în schimburi de experienţă peste mări şi ţări, iar unii dintre poliţişti se plimbă în super limuzine.

Oare cum ar fi Terra cu două specii inteligente? Dar România, cu una singură?

Centura de ocolire a oraşului Gherla a cedat, la câteva zile după ce Boc şi Berceanu au tăiat panglica şi au spus “să fie într-un ceas bun”. S-a dovedit că ceasul n-a fost prea bun, şi nici asfaltul… Lucrările din România se fac ca nicăieri. La noi nu se măsoară o dată, ci de douăzeci de ori, că nu are habar stânga ce face deapta, dar tot se taie prost.

Se ştie că toată lumea încearcă să păcălească pe toată lumea. Angajaţii fentează patronul, iar patronul fentează statul. Asta dacă nu e în cârdăşie cu el, ca să împartă “parandărătul”. Ştim cine câştigă, dar de pierdut, pierdem toţi. Asfaltul e îndoit, ca pe vremuri vinul, cu apă, ditamai stâlpii de susţinere dispar ca şi cum n-ar fi existat niciodată, iar procedurile de lucru sunt, ca toate legile din România, încălcate fără teama că ar putea exista sancţiuni.

După centura de la Gherla, Boc şi Berceanu se pregătesc să inaugureze şi şoseaua Turda - Gilău. Cică Moş Crăciun va veni cu sania pe cea mai nouă felie de autostradă din România! Numai că şi acolo sunt probleme, ba încă unele destul de grave, dar guvernanţii sunt prea grăbiţi să taie panglica şi să zâmbească la camerele de filmare. Să fie într-un ceas bun!

Plecarea bugetarilor din sistem nu este o soluţie. Şi oricum, nu plecarea lor “la metru”. Eventual, să fie daţi afară oamenii care nu îşi fac treaba, dar aceştia ar fi trebuit depistaţi şi trimişi acasă de mult, nu doar acum, când ne stă criza în gât. Soluţia anticriză cea mai simplă, mai corectă şi mai eficientă ar fi ca bugetarii să fie puşi să muncească.

După ‘90, România a suferit mereu de lipsa de reacţie a statului, iar suferinţa pare că se va agrava pe viitor. Drumurile ţin până la primul îngheţ, autostrăzile se construiesc de mântuială, să fie gata până la datele angajate de Guvern, clădirile au pereţii crăpaţi şi scorojiţi chiar la tăierea panglicii, dar autorităţile nu vin să dea amenzi. Sau poate că vin, îşi iau tainul şi stau cu pleoapele trase pe ochi. Tot aşa cu comercianţii, lăsaţi să zburde de către cei de la protecţia consumatorului. Tot aşa cu poliţia, care dă amenzi doar “fraierilor” şi închide ochii la adevăratele raliuri din oraşe.

Aşadar, guvernanţii ar putea pune bugetarii să transpire. Dacă cei care ar trebui să sancţioneze ilegalităţile, care har Domului sunt destule, şi-ar face treaba, România ar putea ieşi din criză numai cu banii din amenzi! În plus, poate că societatea ar începe în sfârşit să funcţioneze.

Toată stima pentru Gazeta Sporturilor. A demascat o fărădelege şi s-a luptat până când vinovatul a plătit. Mă rog, a plătit o primă tranşă, pentru că Monica Iacob Ridzi ar trebui să răspundă şi în faţa legii, nu doar în faţa microfoanelor televiziunilor, într-o conferinţă de presă în care iarăşi - oare de ce? - s-a purtat de parcă toată lumea ar fi trebuit să treacă pe rând pe la ea şi să-i pupe mâna.

Reacţia preşedintelui Traian Băsescu a fost jalnică. Practic, pro-corupţie. Vă mai amintiţi cum a ajuns Băse la Cotroceni? Înfingând zeci de suliţe în ochii balaurului numit Corupţie. Românii i-au acordat credit în 2004, dar acum preşedintele se comportă de parcă ar fi însuşi balaurul.

Nu ştiu dacă aţi ascultat felul în care a vorbit Băsescu despre demisia ministresei. I-am simţit vocea gâtuită. Era vocea unui preşedinte-jucător, în  sensul cât se poate de propriu al expresiei. Adică Ridzi era jucăria lui, iar GSP şi presa, în general, i-au stricat-o. Era vocea unui tată speriat. Discuţiile s-au apropiat periculos de mult de fiica sa - practic, ancheta i-a intrat în casă.

Presa românească are hibe multe. Sunt încă ziarişti care scriu la comandă, care s-au obişnuit să îşi completeze veniturile pe căi mai puţin legale. Mai sunt (sau erau, până nu demult) şi publicaţii care obţin publicitate prin extorcare. Ridzigate este însă o victorie a presei cinstite, a României cinstite, aş îndrăzni să spun.  Este momentul în care presa din România şi-a recâştigat puterea pe care media o are în ţările civilizate. Orice ar spune preşedintele, cu vocea sa gâtuită…

Dacă mi-ar veni în vizită nişte prieteni străini, ştiu unde i-aş duce: pe Transfăgărăşan. Unul dintre motive este că, acolo sus, obişnuiţii şmecheri de România sunt mai puţini. Și dacă dau manele la maximum, vine avalanșa peste ei. Glumesc. Ce-i drept, drumul dinspre Curtea de Argeş arată ca după bombardament, dar cascadele, zăpada în miez de vară şi vârfurile de munte care te împresoară şi te copleşesc te ajută să uiţi orice inconvenient. Parcă i-ai suporta și pe șmecheri…