Blogul echipei Realitatea.NET

Acum câteva zile îmi făceam curăţenie prin casă şi descopăr un maldăr mare de hârtii, vechi de zeci de ani: tot felul de notiţe de la şcoală, pliante neinteresante primite pe stradă sau cu de-a sila direct în cutia poştală, reviste depăşite de timp… şi mă gândesc: în sfârşit a venit momentul să scap de toate chestiile astea care îmi ocupă spaţiul de pomană. Fac într-un colţişor al camerei un munte de papetărie, dar ceva mă împiedică să le arunc la coş: un reflex căpătat, nu de mult, într-o ţară civilizată, numită Belgia, de a arunca gunoiale pe sortimente, cu scopul reciclării.

Când am ajuns în Belgia, cam acum un an, noi, tinerii Erasmuşi, am fost învăţaţi, rugaţi şi chiar atenţionaţi să ne reciclăm resturile menajere. În caz contrar, vom rămâne cu ele pe cap…sau mai bine zis, în faţa uşii. Ni s-au arătat cele şase coşuri de gunoi din casă, fiecare cu o etichetă maaare pe care îi era scrisă destinaţia: unul pentru hărtie şi carton, altul pentru sticlă, două pentru cutii de metal şi sticle de plastic şi încă două pentru resturile nereciclabile. La început a fost groaznic, tot timpul uitam că pentru un anumit tip de gunoi există un anumit tip de coş….şi le aruncam cum nu se putea mai întortocheat. Asta până când, fără să ne dăm seama, a devenit un reflex să nimerim coşurile care trebuie.

Foarte mândră am fost de reciclare, mai ales pentru că eu mă autoproclamasem ecologistă, iar acum aveam în sfârşit ocazia de a îmi demonstra mie însămi că particip şi eu la bunăstarea planetei mele.

Facultatea noastră belgiană nu s-a oprit la doar montarea celor patru tipuri diferite de coşuri la noi în casă, ci ne-a făcut manuale de reciclare, ne-a ţinut cursuri speciale pe această problemă şi…ne-a dus în excursie la fabrica de reciclare! Tot respectul pentru acest popor! Sunt nişte oameni geniali, incredibil (pentru noi, românii) de civilizaţi, sunt nişte oameni cărora le pasă într-adevăr de semenii lor şi de mediul în care trăiesc. Revenind la fabrica de reciclare, am fost impresionată de eforturile belgienilor: anumite gunoaie sunt sortate manual (de aceea am fost rugaţi să spălăm sticlele înainte să le aruncăm, nu de alta, dar săracii oameni de la sortare vor mirosi urmele de lapte vechi din sticlă), apa este purificată natural, cu ajutorul unor bacterii, calculatoarele şi electronicele sunt şi ele reciclate, şi până şi iarba sau frunzele din grădini sau de pe stradă sunt reciclate, într-o substanţă numită compozit, folosită apoi ca îngrăşământ. Nimic nu le scapă! Şi ce e cel mai tare: resturile menajere nereciclabile erau transformate în…energie electrică! Ha, asta da, oameni inventivi!

Şi timpul Erasmus a trecut, iar eu m-am întors în Bucureştiul nostru “verde”…ce să mă fac însă cu reflexul de a sorta gunoaiele?? Mă simţeam atât de vinovată că arunc totul în acelaşi loc…vizualizam parcă resturile menajere zăcând mirositoare pe un câmp, care se umple şi se umple , şi trec sute şi sute de ani iar ele tot acolo sunt…Dar, cum nu aveam altă opţiune de a arunca gunoaiele, a trebuit să îmi calc pe suflet şi să le arunc la un loc. Foarte tristă am fost, şi încă mai sunt, pentru că tot nu am găsit prea multe soluţii.

Din fericire, există un program, Copacul de hârtie, la care au aderat destul de multe firme din Bucureşti, printre care şi cea a prietenului meu. Astfel încât, când strâng teancuri de hârtii şi cartoane nefolositoare, aşa cum mi s-a întâmplat acum câteva zile, le fac pachet şi le trimit prin el la reciclat. Asta e tot ce pot să fac însă.

Din dorinţa de a recicla mai mult, nu doar hârtie din când în când, ci şi sticle, metal, plastic, am căutat pe net centre de reciclare în Capitală…după ore în şir de căutări chinuitoare, am găsit doar vreo patru, cinci pe la periferii, foarte departe de mine, şi toate, pentru hârtie. La mine în zonă nu există nimic. La un moment dat apăruseră pe stradă două coşuri gigantice cu o mică mică gaură, pe unde am presupus că s-ar fi putut arunca ceva reciclabil înăuntru. Însă pe coşuri nu scria nimic. Aşa că nimeni nu le-a folosit, iar “autorităţile” le-au luat de acolo. Încă mă mai întreb oare pentru ce erau imensităţile acelea.

Şi aşa rămân eu cu o groază de întrebări şi cu o supărare mare de a nu putea recicla. Nu e de mirare că UE vrea să sancţioneze România pentru că nu reciclează. Doamne, ce mi-aş dori să se întâmple asta! Că dacă nu merge cu vorba bună, merge în mod sigur cu sancţiuni arzătoare ! Şi poate o să reuşesc şi eu să reciclez atunci!

Cristina Dinu

This entry was posted on Vineri, Februarie 22nd, 2008 at 11:23 am and is filed under Cristina Dinu. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.