Blogul echipei Realitatea.NET

Când am văzut că se fac şi la noi benzi speciale pentru biciclete, am fost în culmea fericirii. M-am gândit “wow, în sfârşit luăm şi noi ceva bun de la vestici, nu numai toate tâmpeniile” şi am fost tare mândră de oraşul meu. Dar, ca orice lucru frumos din ţara asta, nu a durat pentru mult timp. Asta nu pentru că nu au rezistat benzile, ci pentru că nimeni nu le respectă, cum nimic nu este respectat la noi. Şi mă întreb, cât de chiori pot fi unii oameni? Oare chiar nu se vede banda de bicicletă, nu se văd biciclete MARI desenate pe ea??

Fiecare vede ce vrea… mă plimbam pe Kisselef, în linişte, când, deodată, vruuuuuuuuuuum, trec nişte motociclete pe banda de bici….iar la scurt timp, sunt urmate şi de nişte maşini, cu viteză de raliu. Cred că pentru ei era distractiv, poate se chinuiau să vadă dacă maşinile încap pe bandă…nu pot să îmi imaginez ce era la ei în creieraş.

Ok, scăpăm de alte vehicule de pe benzi, dar dăm peste obstacole. Ca la noi, nicăieri! De ce să nu îi distrăm niţel pe bicilişti? Aşa s-au gândit cei care îşi parchează maşinile chiar pe bandă (să nu îmi aduc aminte de şoferii de la noi, de cum conduc şi de cum parchează, că mă apucă groaza!!!) Ce, nu poate biciclistul să ocolească maşina, dacă are pe unde? Dacă nu are, ţeapa lui, face un pic de fitness, luând bicicleta pe sus şi strecurându-se printre gard şi maşină. Ce, până acum nu au existat benzi de biciclete, nici de acum încolo nu le trebuie. Aşa gândesc probabil şoferii nepăsători.

Şi dacă reuşim să scăpăm de obstacolele cu maşini, dăm peste….pietoni. Este de înţeles, când nu ai loc, să mergi pe bandă. Asta e… maşinile sunt parcate aiurea, trebuie să treacă omul pe undeva. Dar când are omul ditamai trotuarul la dispoziţie, şi el merge tocmai pe banda de bici, nu e tot nepăsare? Oameni buni, banda de bicicletă este o parte din trotuar, la noi, care este rezervată bicicletelor!!! După cum şi spune numele şi arată desenul de pe ea.

Însă să nu zic doar de alţii de rău, că şi bicicliştii au vina lor. Tot pe Kisselef, văd un om chinuindu-se să biciclească printre maşini, pe şosea. Zic, om bun, ai banda, specială pentru tine, foloseşte-o! Este mult mai sigur, mai plăcut, decât pe stradă şi nu se mai încurcă traficul. Altul trece pe trotuar, pe lângă mine… şi pe lângă bandă (nu eram eu pe bandă! ) Offff, tare aş vrea să vină ziua când o să se respecte ceva şi la noi! Atunci chiar mi-ar place să îmi scot şi eu bicicleta la plimbare.

Aceasta nu este însă o generalizare! Am văzut şi mulţi oameni care respectă banda, există şi ei, dar în număr mai mic decât ceilalţi.

P.S. La noi nu exista cultura bicicletelor, cum nu exista nici cultura pentru lucruri sănătoase, gen mişcarea în aer liber Dacă mai mulţi oameni din Bucureşti ar renunţa la maşini, şi şi-ar lua biciclete, viaţa ar fi mai roz Nu trafic, nu poluare, dar mulţi muşchi la picioare

Cristina Dinu

Acum câteva zile îmi făceam curăţenie prin casă şi descopăr un maldăr mare de hârtii, vechi de zeci de ani: tot felul de notiţe de la şcoală, pliante neinteresante primite pe stradă sau cu de-a sila direct în cutia poştală, reviste depăşite de timp… şi mă gândesc: în sfârşit a venit momentul să scap de toate chestiile astea care îmi ocupă spaţiul de pomană. Fac într-un colţişor al camerei un munte de papetărie, dar ceva mă împiedică să le arunc la coş: un reflex căpătat, nu de mult, într-o ţară civilizată, numită Belgia, de a arunca gunoiale pe sortimente, cu scopul reciclării.

Când am ajuns în Belgia, cam acum un an, noi, tinerii Erasmuşi, am fost învăţaţi, rugaţi şi chiar atenţionaţi să ne reciclăm resturile menajere. În caz contrar, vom rămâne cu ele pe cap…sau mai bine zis, în faţa uşii. Ni s-au arătat cele şase coşuri de gunoi din casă, fiecare cu o etichetă maaare pe care îi era scrisă destinaţia: unul pentru hărtie şi carton, altul pentru sticlă, două pentru cutii de metal şi sticle de plastic şi încă două pentru resturile nereciclabile. La început a fost groaznic, tot timpul uitam că pentru un anumit tip de gunoi există un anumit tip de coş….şi le aruncam cum nu se putea mai întortocheat. Asta până când, fără să ne dăm seama, a devenit un reflex să nimerim coşurile care trebuie.

Foarte mândră am fost de reciclare, mai ales pentru că eu mă autoproclamasem ecologistă, iar acum aveam în sfârşit ocazia de a îmi demonstra mie însămi că particip şi eu la bunăstarea planetei mele.

Facultatea noastră belgiană nu s-a oprit la doar montarea celor patru tipuri diferite de coşuri la noi în casă, ci ne-a făcut manuale de reciclare, ne-a ţinut cursuri speciale pe această problemă şi…ne-a dus în excursie la fabrica de reciclare! Tot respectul pentru acest popor! Sunt nişte oameni geniali, incredibil (pentru noi, românii) de civilizaţi, sunt nişte oameni cărora le pasă într-adevăr de semenii lor şi de mediul în care trăiesc. Revenind la fabrica de reciclare, am fost impresionată de eforturile belgienilor: anumite gunoaie sunt sortate manual (de aceea am fost rugaţi să spălăm sticlele înainte să le aruncăm, nu de alta, dar săracii oameni de la sortare vor mirosi urmele de lapte vechi din sticlă), apa este purificată natural, cu ajutorul unor bacterii, calculatoarele şi electronicele sunt şi ele reciclate, şi până şi iarba sau frunzele din grădini sau de pe stradă sunt reciclate, într-o substanţă numită compozit, folosită apoi ca îngrăşământ. Nimic nu le scapă! Şi ce e cel mai tare: resturile menajere nereciclabile erau transformate în…energie electrică! Ha, asta da, oameni inventivi!

Şi timpul Erasmus a trecut, iar eu m-am întors în Bucureştiul nostru “verde”…ce să mă fac însă cu reflexul de a sorta gunoaiele?? Mă simţeam atât de vinovată că arunc totul în acelaşi loc…vizualizam parcă resturile menajere zăcând mirositoare pe un câmp, care se umple şi se umple , şi trec sute şi sute de ani iar ele tot acolo sunt…Dar, cum nu aveam altă opţiune de a arunca gunoaiele, a trebuit să îmi calc pe suflet şi să le arunc la un loc. Foarte tristă am fost, şi încă mai sunt, pentru că tot nu am găsit prea multe soluţii.

Din fericire, există un program, Copacul de hârtie, la care au aderat destul de multe firme din Bucureşti, printre care şi cea a prietenului meu. Astfel încât, când strâng teancuri de hârtii şi cartoane nefolositoare, aşa cum mi s-a întâmplat acum câteva zile, le fac pachet şi le trimit prin el la reciclat. Asta e tot ce pot să fac însă.

Din dorinţa de a recicla mai mult, nu doar hârtie din când în când, ci şi sticle, metal, plastic, am căutat pe net centre de reciclare în Capitală…după ore în şir de căutări chinuitoare, am găsit doar vreo patru, cinci pe la periferii, foarte departe de mine, şi toate, pentru hârtie. La mine în zonă nu există nimic. La un moment dat apăruseră pe stradă două coşuri gigantice cu o mică mică gaură, pe unde am presupus că s-ar fi putut arunca ceva reciclabil înăuntru. Însă pe coşuri nu scria nimic. Aşa că nimeni nu le-a folosit, iar “autorităţile” le-au luat de acolo. Încă mă mai întreb oare pentru ce erau imensităţile acelea.

Şi aşa rămân eu cu o groază de întrebări şi cu o supărare mare de a nu putea recicla. Nu e de mirare că UE vrea să sancţioneze România pentru că nu reciclează. Doamne, ce mi-aş dori să se întâmple asta! Că dacă nu merge cu vorba bună, merge în mod sigur cu sancţiuni arzătoare ! Şi poate o să reuşesc şi eu să reciclez atunci!

Cristina Dinu

De parcă cineva acolo sus m-a auzit ieri când mi-am spus oful legat de pisici, iată că azi am auzit o ştire foarte importantă. Au apărut primele trei dosare penale pentru maltratarea animalelor!

Am mai scris eu despre animale, dar parcă niciodată nu am avut atâta supărare în suflet! Asta pentru că în ultimele zile am asistat la destrămarea unui familii de pisici de către un om complet lipsit de suflet. Mai rar mi-a fost dat să văd atâta răutate şi atâta prostie!

Până de curând familia de pisici care mi-a devenit atât de dragă a stat la subsolul blocului de vis-a-vis de blocul meu. Asta până în ziua în care administratora a hotărât că trebuie scoase afară animalele şi închis subsolul, fiindcă pisicile aduc acolo pureci! Şi dacă femeia a decis asta, gata nu se mai poate face nimic. Ştie ea ce face şi nu trebuie să asculte părerile altora!

A spus o plasă care să obtureze accesul pisicilor în subsol. O mare prostie, pentru că pe unul dintre cei trei pui i-a închis înăuntru, iar ceilalţi doi şi mama au fost lăsaţi pe afară. Unul dintre pui a fost omorât de câini. Au mai rămas doi şi mamacărora le-am permis eu accesul în subsol rupând plasa. Au urmat ameninţări şi certuri cu femeia care este o reprezentantă a Omului Nou, fără prea multă carte, venită de la ţară, dar foarte plină de ea şi, ca orice om îngust, sigură că face bine.

A ameninţat că mă reclamă la poliţie. Am ameninţat şi eu că reclam la poliţia animalelor. Numai că poliţia animalelor nu există decât pe hârtie. Legea a fost votată, a apărut în Monitorul Oficial, însă, de fapt, dacă vrei să reclami un caz de abuz asupra animalelor, nu ai cui. M-am simţit neputincioasă! Sunt foarte tristă, fiindă mare lucru nu am putut face. Am scris la câteva organizaţii de protecţia animalelor care m-au încurajat şi atât! Ca multe lucruri din ţara asta, poliţia animalelor nu există. Halal să le fie! Aştept să se înfiinţeze acest organism care să protejeze bietele suflete de brutele cu două picioare care pretind că sunt oameni. Dacă există un Dumnezeu al lor, sper să aibă grijă de ei, iar dacă cineva vrea un pui de pisică… cu dragă inimă …..

PS: Poza e făcută în ianuarie. Pe atunci, pisoiul gri închis încă mai trăia, acum au mai rămas doar cel gri deschi şi cel negru!

Raluca Şeinoiu

Ieri o ştire anunţa că activitatea Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor este blocată din cauza noilor reglementări în materie de protecţia animalelor. Nu mai sunt locuri în adăposturi, asta e situaţia! Bun, şi ce fac autorităţile? Primarul Videanu spune: “Cred că vom lua câinii de pe străzi şi îi vom duce în curtea senatorului Marius Marinescu care a propus această lege aberantă”.

Extraordinar, domnu Videanu! Aţi găsit dumneavoastră o soluţie şi pentru asta! De fapt dumneavoastră nu gasiţi soluţii nici pentru oameni, dapăi pentru animale. Cred ca în afară de borduri, altceva nici nu va mai preocupă.

Ma intreb daca v-aţi gandit vreodată la o colaborare cu asociaţiile pentru protecţia animalelor pentru a rezolva situaţia. V-aş putea indica eu câteva. Ba mai mult, aţi putea oferi un spaţiu mai mare ASA şi aţi putea aloca nişte bani de la bugetul municipalităţii pentru crea cuşti şi a da de mâncare câinilor. Aţi mai putea castra femelele care fac zeci de pui şi aţi putea educa oamenii să nu mai arunce animalele pe stradă.

Raluca Şeinoiu