Blogul echipei Realitatea.NET

Cu ceva timp în urmă am participat la o expoziţie care avea acest titlu şi care reunea o grămadă de “frumuseţi” adunate din casele patriei. Multe dintre obiectele văzute acolo imi erau familiare. Mătuşa mea avea un mileu mare de macrame pe masă, mama avea nişte statuete reprezentând balerine, iar pe rafturile din casa bunicilor mai văzusem prosoape brodate în culori tari. Până atunci nu îmi era foarte clar ce înseamnă exact noţiunea de kitsch, însă, de atunci, am început să mă uit mai atentă la universul înconjurător.

Acum, cred că am suficiente cunoştinţe estetice ca să pot ocoli această groapă de gunoi a stilului numită kitsch. Cel puţin aşa am crezut până în ziua când mi-am cumpărat o figurină din sticlă ce înfăţişa o pisică, iar un amic mi-a replicat: “Kitsch!”. Am încercat să combat această etichetare, dar nu am izbutit să îi schimb părerea. Mie, îmi plăcea şi gata!

Probabil că aşa gândesc şi cei cărora le plac anumite obiecte,  pe care eu le consider kitsch. Aşa stau lucurile în cazul manelelor, al zorzoanelor ce împodobesc hainele la modă în prezent, al culorilor stridente purtate în miezul zilei, al cerceilor rotunzi şi mari, al tricourilor pe care scrie ceva aiurea şi lista ar putea continua. Însă cel mai kitsch dintre toate, dacă îmi permiteţi să spun aşa, mi se par florile artificiale, acelea făcute din hârtie sau din plastic. Din punctul, meu de vedere florile artificiale reprezintă kitschul suprem. De câte ori le vâd, am impresia că cineva a comis o crimă când le-a făcut. Chiar îmi permit să fac un apel către toată lumea pentru a nu mai folosi astfel de surogate în timp ce florile naturale sunt atât de frumoase.

Am văzut flori artificiale la nunţi, la înmormântări, în restaurante în magazine de amenajări interioare, în cabinete medicale şi, culmea, chiar în pieţe alături de florile naturale. Cam la fel se întâmplă şi cu celelalte obiecte pe care eu le-am inclus în această categorie, sunt peste tot. Şi atunci stau şi mă întreb: Oare nu avea dreptate organizatorul expoziţiei vizitate de mine când spunea că “toată ţara-i un kitsch”?

Raluca Şeinoiu

Nu, nu vreau să scriu despre noua ameninţare virtuală venită din lumea atât de avansată a tehnologiei, jocul ce a înnebunit peste 2,5 milioane de oameni, Second Life. Refuz să intru pe site-ul care este poarta spre această lume virtuală, care a început să înghită oameni cu totul şi refuz să scriu despre acest joc care mi se pare de-a dreptul înfricoşător prin efectele care le va avea asupra societăţii noastre. Sunt ferm convinsă că acest fenomen Second Life va exploda la un moment dat şi că atunci, vrând, nevrând, va trebui să mă confrunt cu subiectul. Până atunci păstrez liniştea…

Ceea ce numesc eu momentan Second Life este acea parte a vieţii mele care este legată printr-un cordon ombilical virtual şi informaţional de laptop-ul meu. Ieri am putut să constat acest lucru într-un mod foarte brutal. Dintr-o mare neglijenţă personală, ce-i drept! Ieri, când îmi era lumea mai dragă, laptop-ul meu a refuzat să mai funcţioneze. Pur şi simplu nu mai răspunea la nicio comandă. Cum sunt panicoasă din fire, am tras repede concluziile: s-a terminat, laptop-ul meu e virusat, nu mai pot face nimic, pierd toate informaţiile de pe el!!!

Am încercat apoi singurele două soluţii pe care le cunosc pentru a readuce un calculator la viaţă: să-i vorbesc frumos şi să îi dau restart. Ei bine, timp de două ore nu a funcţionat niciuna din soluţiile mele ingenioase.

Nu vă pot descrie ce am simţit în acele două ore. Mă simţeam deposedată de toate bunurile mele intelectuale, de tot ce însemn eu, de tot ce am creat eu, de identitatea mea. Într-un cuvânt, mă simţeam pierdută! Pierdută pentru că nu făcusem niciodată un “backup” şi nu aveam salvată nicio informaţie pe un suport extern. Nu mai aveam lucarea la care muncesc de luni bune, nu mai aveam articolele pe care le strânsesem cu atâta grijă, nu mai aveam fotografiile din ultimii trei ani din viaţa mea… Lista putea continua şi cu cât mă gândeam mai mult la ce am pierdut cu atât disperam mai tare.

Salvarea mea a fost IT-ul de la serviciu, căruia vreau să îi mulţumesc în acest fel, în mod special. În câteva minute identitatea mi-a fost redată şi laptop-ul meu a ieşit din moarte clinică, având din nou un puls normal.

Aşa că, oameni buni, nu faceţi ca mine, chiar dacă de data asta am avut noroc. Faceţi un “backup” vieţii voastre secundare. Informaţia digitală este pe cât de accesibilă şi comodă, pe atât de volatilă. Măcar vieţii digitale şi informaţionale să îi facem un “backup” pentru că în viaţa reală nu avem nicio şansă. Nu poţi să dai “Save to CD/DVD/external HDD” ca să nu pierzi pe cineva drag sau ca să nu ratezi o ocazie unică. Toate acestea sunt iremediabil pierdute…

Adriana Ţăruş

Blogul, ca mediu de informare, nici nu s-a impus bine în România că deja este afectat de cenzură. Mai auzisem de cazuri în care bloggeri, mai mult sau mai puţin celebri, au fost concediaţi pentru ceea ce au scris pe blogul lor. Dar acest lucru se întâmpla prin alte ţări mai vestice. Iată însă că nici România nu este ocolită de reminescenţele unor structuri rigide…

Marius Pahomi a fost coleg de facultate cu mine. Nu îl cunosc personal, dar am auzit de el. El este director de dezvoltare la Vodanet Media şi se numără printre bloggerii cei mai citiţi din România, alături de nume ca Zoso sau Manafu. De câteva zile, blogul lui Pahomi anunţă elegant că se reinventează. Dar în spatele feţei zâmbitoare, afişate pe pagină, se ascunde un surâs amar şi un nod în gât. Pahomi descoperise din întâmplare nişte detalii usturătoare referitoare la IAB (Interactive Advertising Bureau) Romania şi a îndrăznit să vorbească despre ele pe blogul său. Mai multe despre asta pe blogul lui Zoso.
Libertatea de exprimare nu a ţinut mult, iar Pahomi a fost ameninţat cu concedierea dacă nu îşi închide blogul. Şi nu numai că a trebuit să îşi închidă blogul, dar nici nu va mai scrie ceva vreodată. Cum se poate aşa ceva?! Semnase la angajare un contract de confidenţialitate al naibii de strict. Vorba aia, fiţi atenţi ce semnaţi….

Marius Pahomi suntem alături de tine!

Adriana Ţăruş

Recidivez şi abordez din nou subiectul protecţiei animalelor, un subiect drag mie. De această dată, m-am oprit asupra vânătorii de pui de focă. Au existat proteste îndreptate împotriva autorităţilor canadiene care permit vânătoarea de pui de focă. În fiecare an, în apropierea începerii sezonului de vânătoare numeroase proteste au loc în întreaga lume. Să omori un pui de animal e chiar o crimă. Desigur, blana sa este folosită pentru a confecţiona haine extrem de scumpe şi de apreciate. Dar oare nu înduioşează pe nimeni puiuţii de focă, cu ochişorii lor care inspiră duioşie şi blândeţe?

Anul acesta au avut loc proteste chiar şi în faţa ambasadei canadiene din Madrid. La săpămâna modei de la Paris, o protestatară şi-a făcut simţită prezenta intrând nud pe podium. Cu aproximativ o lună în urmă, patinatoarea franceză Surya Bonaly a prezentat un program prin care protesta împotriva masacrului la care sunt supuşi puii de focă.

Poate că uciderea puilor de focă din nordul Canadei nu impresionează pe nimeni aici în România. Unii ar spune că nu îi interesează viaţa unor animale sălbatice. De remacat, totuşi, că pe mulţi îi interesează acest subiect şi au găsit de cuviinţă să protesteze. La noi dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu ştiu câţi ar fi interesaţi. Faptul că au luat atitudine arată că le pasă şi că ştiu să se comporte cu animalele. Noi, românii, nu prea ştim.

Raluca Şeinoiu

De şapte luni trăiesc într-o minciună odioasă. Deşi am crezut 210 zile că mănânc biscuiţi săraţi în drum spre tramvai când plec dimineaţa la serviciu, ieri am aflat că am mâncat, de fapt, biscuiţi cu brânză, aliment exclus dintotdeauna din playlist-ul meu alimentar. Şi nu am fost eu cea care a sesizat grozăvia, ci vânzătoarea de la chioşcul de unde mi-i cumpăram. Şi aş fi mâncat şi în ziua de azi biscuţi cu brânză dacă, din greşeală, vânzătoarea n-ar fi vărsat cafea pe cutia cu biscuţi şi n-ar fi observat, astfel, că, deşi pe pungă precizarea că biscuiţii sunt cu brânză era aproape invizibilă, pe cutie, elementul brânză era pomenit cu litere de-o şchioapă. Vânzătoarea şi-a cerut scuze pentru injustiţia pe care mi-a facut-o, neverificând, vreme de şapte luni, repet, care sunt, de fapt, ingredientele din biscuiţii pe care mi-i vindea, mai ales că de la primele achiziţii am insistat că eu nu mănânc decât cu sare. Ce rost au scuzele acum, când deja simt că mi-a mai crescut un rând de piele pe dedesubt făcut din brânză…

Acum conştientizez că ultimele şapte luni din viaţa mea au fost o minciună. În timp ce mergeam buimacă spre serviciu, ieri, după ce am aflat adevărul, fără să mai văd pe unde merg, fără să mai observ oamenii de pe stradă, mă întrebam ce lume e asta în care trăiesc şi la ce să mă mai aştept, dacă nu cumva totul din jurul meu e fals şi dacă nu cumva vânzătoarea de la RATB îmi dă bilete false ca să mă amendeze controlorii sau dacă nu cumva vânzătorul de ziare îmi dă un ziar contrafăcut. Imediat m-am identificat cu Viorica Vişan, femeia din Comarnic care a stat zece ani în închisoare, acuzată pe nedrept că şi-a ucis soacra. Mi-am dat seama exact ce a simţit ea când, după zece ani, vânzătoarea ei de biscuiţi cu brânză şi-a cerut scuze pentru greşeala pe care a făcut-o. (AICI - Zece ani după gratii, fără vină - ştire RTV)

Roxana Bucată

În Bucureşti nu există locuri de parcare. Asta ştim cu toţii. Maşinile pur şi simplu nu îşi mai găsesc locul pe nicăieri. Dacă vrei să parchezi în Piaţa Romană sau în Piaţa Victoriei mai bine îţi iei gândul de la această utopie pentru că te vei îmbolnăvi de nervi.

Totuşi mai există, slavă Domnului, edili ai Capitalei, adevăraţi gospodari, care au în derulare diferite proiecte pentru rezolvarea unor astfel de probleme. Lăudabil! Unul dintre proiecte este cel care viza crearea locurilor de parcare pe Calea Moşilor. Lucrările au fost demarate, muncitorii au turnat beton… Dar la sfârşit…surpriză! Locurile erau de nefolosit.

Pentru a vă da seama de ce, vă invit să priviţi cu atenţie fotografia. Cum să îţi parchezi maşina când în mijlocul locului de parcare tronează un stâlp de beton. Şi nici măcar nu a fost o greşeală. Toate locurile de parcare sunt decorate cu câte un stâlp sau cu un pom. Aşa a fost gândit poiectul de la bun început: mai întâi turnăm beton, facem locul de parcare şi apoi îl distrugem ca să scoatem stâlpii şi copacii. Ce să faci? Să plângi? Să râzi?

Adriana Ţăruş

Ştirea despre câinii omorâţi şi depozitaţi într-o groapă de gunoi lângă Buzău mi-a marcat ziua de ieri. Imaginile cu bietele animale aruncate într-o groapă comună a fost pentru mine un adevărat coşmar. Ce au avut cu bietele animale? De ce le-au omorât? De ce le-au aruncat la groapa de gunoi? Cu ce au greşit?

Ştiu că multă lume este deranjată de lătratul câinilor din faţa blocului, ştiu că mulţi au fost muşcaţi, că au fost speriaţi şi, foarte, foarte important, ştiu că multă lume ar dori să vadă hingherii în acţiune. Mărturisesc că şi eu am stat într-un bloc în faţa căruia aveam o adevărată grădină zoo. Am fost şi eu supărată de lătratul căţeilor şi m-am gândit ce aş putea face ca ei să dispară, însă niciodată nu am putut să le fac vreun rău.

Nu vreau să pronunţ din nou acea sintagmă stereotipă: câinele, prietenul credincios al omului, dar chiar cred că ar trebui să avem un alt comportament faţă de animale. Acum două săptămâni, la o prezentare de modă de la Paris o asociaţie pentru protecţia drepturilor animalelor a protestat într-un mod inedit: reprezentantele sale au apărut nud pe podium. Oare când vor protesta la noi asociaţiile de protecţia animalelor împotriva acestor tratamente crude la care sunt supuse animalele?

Sunt convinsă că va mai trece apă pe Dunăre până atunci. Până una, alta, felul în care ne comportăm cu animalele reflectă nivelul nostru de civilizaţie. Iar la acest capitol mai avem de lucru…

Raluca Şeinoiu

Aş putea să comentez despre tot felul de şmecheri, pe care îi întâlnesc în fiecare zi pe stradă, în magazine, la film, în piaţă, la poştă sau la bancă. Aş putea să mă iau de mulţi, dar astăzi am auzit o discuţie care m-a determinat să scriu despre un anumit tip de jmecheri: jmecherii din trafic. Jmecherii din trafic nu suportă să stea în coloană, nu suportă să acorde prioritate, nu suportă să meargă cu viteze regulamentare, să păstreze banda sau să semnalizeze. În schimb, ei consideră contrasensul ca fiind banda de viteză făcută special pentru ei şi că prima bandă de la trotuar este locul de parcare rezervat lor. Toţi ceilalţi participanţi la trafic care respectă, mai mult sau mai puţin, codul rutier sau care pur şi simlu dau dovadă de bun-simţ sunt consideraţi “neşte fraeri”, dacă nu chiar mai rău. Jmecherul nu poate să conducă fără să înjure în stânga şi în dreapta, fără să claxoneze şi mai e ceva… Cred că maşinile lor nu pornesc, pur şi simplu, dacă nu au muzica (manelele, de fapt) dată la maxim sau/şi telefonul pus la ureche. Şi eventual şi o ţigareee în gură.

Un fost profesor de al meu ajungea întotdeauna îngrozit şi enervat la curs. Ne spunea că nu există nimic mai jignitor şi mai umilitor decât să fii pieton în Bucureşti. De ce oare? Păi în primul rând că pentru jmecherii din trafic, care conduc maşini mari şi impunătoare, pietonii sunt o rasă care ar trebui eliminată, aceştia fiind vânaţi când încearcă să traverseze strada. Asta nu însemană că jmecherii cu nişte rable puturoase opresc la trecerile de pietoni, dar măcar, la cât de încet se mişcă maşinile lor, mai ai şanse să ajungi până pe cealaltă parte a străzii.

Cam acesta ar fi şi profilul băiatului jmecher pe care l-am auzit vorbind astăzi cu fata care îl însoţea, stând la coadă la un bancomat să ridice “neste cash”. Ei bine, fata îi povestise de un accident cauzat de un “tâmpit”, care a trecut pe roşu şi din cauza căruia două fete, care treceau cu maşina prin intersecţie în mod regulamentar, au ajuns în spital, Dumnezeu ştie în ce stadiu. Jmecherul nostru răbufneşte indignat că aşa ceva nu se poate, că “ăsta trebuie să ajungă la închisoare” şi încheie foarte mulţumit de sine şi sfătos: “Nu zic, şi eu mai trec pe roşu, dar eu măcar mă uit atent înainte de asta”.

Şi cu ce se ocupă poliţia în timp ce unii trec pe roşu?! Păi vă spun eu. Zilele trecute eram pe Ana Ipătescu şi un poliţist a oprit coloana de maşini ca să traverseze pietonii care se adunaseră pe marginea drumului, la un stop intermitent. Totul bine până aici. Oamenii se bucură că în sfârşit face cineva dreptate şi trec mulţumiţi. Printre ei era şi un muncitor, aflat în pauza de masă probabil, cu o cafea în mână, care a trecut strada mai încet. Poliţistul se uită la el şi îi spune enervat, pe un ton ameninţător: “Hai, domnule, mai mişcă-te odată că stau maşinile după tine”!

Adriana Ţăruş

Sunt sătul de sondaje, campanii, de analize şi statistici. Realitatea este foarte dură şi o poţi vedea într-o discuţie dintre 2 oameni pe scaunele din spate ale tramvaiului 41. Acum românii şi-au dat seama că intrarea în UE nu le-a umplut pungile cu bunătăţi, ci doar cu deziluzii. Cea mai auzită propoziţie din tramvai e acum “Mai lasă-mă şi tu cu UE că, uite, am intrat şi nu ne-au dat nimic” care a înlocuit propoziţia plină de speranţă “Lasă mă, că intram noi în UE”. Avem tendinţa să dăm vina pe cei de la conducere sau pe oricine numai pe noi nu. Aşteptăm tot timpul un ajutor, o pensie, ceva din partea statului numai să fie ceva. Ar trebui să ne schimbăm puţin mentalitatea pentru că o să ajungem o ţară de pomanagii şi plângăcioşi (asta dacă nu am ajuns deja). Este adevărat că lucrurile nu stau aşa cum ar trebui în instituţiile statului, dar totuşi ar trebui să ne evaluam mai întâi pe noi şi apoi pe cei care ne conduc. Am face noi o treabă mai bună dacă am fi în locul lor? În discursul de învestire în funcţia de preşedinte al SUA J.F. Kennedy spunea “nu întrebaţi ce face ţara pentru voi, ci ce puteţi să faceţi voi pentru ţară”. Cred că toţi am putea învăţa ceva din asta…

Foto: Liviu Cumpăt

Marian Stoian

Domnul Mădălin Voicu a binevoit, într-un sfârşit, să restituie statului român mult controversata vioară Stradivarius, la care a cântat tatăl său, violonistul Ion Voicu. Toate bune şi frumoase până aici. Dar eu mă întreb, de ce a trebuit ca şi de această dată, să se transforme totul într-un circ televizat? Probabil că dânsul a dorit să facă un act de caritate în direct. Păcat că făcut acest lucru cu un bun care nu îi aparţinea de drept.

Sau poate că domnul Voicu voia să se descotorosească de un instrument care şi aşa i-a provocat numai probleme, după cum a declarat. Atât de tare a ajuns să îl enerveze vioara încât a avut momente în care dorea chiar să o calce în picioare. Totuşi am avut noroc, domnul Voicu dându-şi seama că poate nu este indicat să faci crize de nervi în preajma unor adevărate bijuterii muzicale care valorează câteva miloane de dolari. Vioara a ajuns cu bine la Ministerul Culturii. Asta în cazul în care se dovedeşte că vioara predată este chiar originalul.

Mădălin Voicu nu a părut deranjat de faptul că a trebuit să se ajungă la un scandal, care a pătat amintirea tatălui său. Şi atunci cum de s-a hotărât Mădălin Voicu atât de brusc să predea vioara Ministerului Culturii, după ce luptase atât de vehement să demonstreze că el este proprietarul de drept al acestei viori ? De ce a mai venit în emisiunea lui Robert Turcescu să predea vioara “live”, dacă era convins că ministrul Iorgulescu nu se va prezenta să ridice vioara?

Întrebările acestea oricum nu-şi mai au niciun rost pentru că în România totul se face cu cântec…Dar nu întotdeauna cu cântec de Stradivarius.

Adriana Ţăruş