Blogul Doinei Doru

Când s-au retrocedat casele, m-am bucurat. Era un act de dreptate. Acum văd cealaltă faţă a justiţiei. Atât cei care au luat nişte case pe nimic, în baza legii 10, cât şi adevăraţii proprietari, vând pe rupte şi tot pe rupte casele vechi se demolează şi se construiesc la iuţeală nişte orori de blocuri. Albastre, roşii, galbene, placate cu gresie şi faianţă, din fier şi sticlă, o imitaţie de cea mai proastă speţă de New York . Noile blocuri care urâţesc piaţa Aviatorilor şi se pregătesc să apară ca bubele în Piaţa Palatului Regal seamnănă tot atât de mult cu arhitectura modernă din Paris şi New York, cum seamănă acele obiecte în care Isus are în loc de inimă un ceas, cu Capela Sixtină! Nu vreau să irosesc multe vorbe pentru ceva urât, lipsit de gust. Ce nu înţeleg este frenezia cu care primarii şterg de pe faţa ţării istoria interbelică şi chiar mai veche a României. Iresponsabilitatea şi lăcomia lor mă cutremură. Nu e vorba că nu sunt bucureşteni. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Iaşi şi la Timişoara şi în toate marile oraşe. Nu pricep ,,edilii” că istoria şi arhitectura fac parte din averea noastră, ca naţiune şi că nu trebuie spulberate? Praga a fost reconstruită după bombardament, exact ca înainte. De ce nu au făcut oare zgârie-nori ?! Dresda, rasă de bombardamentele împotriva naziştilor a fost refăcută clădire cu clădire, stradă cu stradă. Coventry,ras de bombele germane, a fost refăcut cu vechile planurii pe masă. Oraşele de zgârie nori s-au făcut pe terenuri virane, nu demolând locurile în care au stat marii înaintaşi. Nu dărâmi casa Ghika, casa lui Paulescu, casa lui Lipatti, nu dărâmi case vechi de 200 de ani, ca nu cumva să rămână neîmplinit visul lui Ceauşescu de a rade orice urmă de istorie a Bucureştiului,sau de a piti clădiri frumoase precum Ateneul sau Palatul Culturii din Iaşi, în spatele unor orori de fier şi sticlă (varianta ,,românească” a turnuleţelor ,,ţigăneşti”. Tot un drac!) Unde sunt arhitecţii ? Ce face Ministerul Culturii ? Pe unde doarme Comisia Monumentelor Istorice ? De ce nu sunt daţi afară din breaslă aceşti oameni, de ce nu sunt concediaţi ? Poate nu am cerut destul de tare, poate nu contează ce spune ,,prostimea” prin ziare, pe la televizor sau prin petiţii ?

Pentru cei cărora le pasă, pot intra pe site-ul ,,Salvaţi Bucureştiul” şi nu numai. Iată o adresă unde puteţi să aflaţi cum au fost oraşele noastre şi cum vor arăta , după mintea edililor: http://www.romanianews.net/index.php şi la http://www.romaniamea.ro/

Nu am maşină, nicinu am de gând să îmi iau. De aceea nu ar trebui să mă intereseze rivigneta.Mă interesează însă că nu doar autorităţile au memoria scurtă, ci şi cetăţenii.Poate e una dintre puţinele dovezi că şi unii şi alţii sunt oameni. Dar să revin la rovignetă. În timpul guvernării CDR, când era ministru al Transporturilor,Traian Băsescu a propus o taxa de drum, care a fost botezată de popor ,,taxa Băsescu”, pentru repararea drumurilor, desigur. Te duceai la CEC,dădeai banul,luai un abţibild numit rovignetă, îl lipeai pe geam şi gata. Dar aşa cum se întâmplă mereu la noi, după o vreme abţibildurile au dispărut. Şoferii s-au agitat. Noul Guvern a declarat că e suficientă chitanţa care dovedeşte că ai plătit. O ţineai în portofel,nu în geam. S-a mai gândit noul guvern şi taxa Băsescu a fost introdusă în preţul benzinei.Mai simplu, fără cozi la ghişeele de la CEC.Nu înseamnă că a disărut, dar ş-a dizolvat în benzină şi numele ei a rămas o amintire la fel ca şi sloganul ,,Aici sunt banii dumneavoastră” afi;at pe unde se reparau drumuri.

Dar, iată că rovigneta a reînviat. Nu a fost extrasă din preţul benzinei şi plătită iar separat, ci sub forma unei noi taxe, pentru că aia veche, v-am spus, s-a dizolvat în benzină, lumea a uitat de ea, au uitat toţi miniştrii, chiar şi cel care a inventat-o. Pe toţi i-a lovit amnezia:şi pe plătitori şi pe încasatori. Taxa de drum a reapărut ( să nu o confundăm cu cea de mediu, zisă şi de primă înmatriculare,sau invers).Nu, a apărut ca şi cum nu ar fi fost niciodată ,cu scopul precis de a repara drumurile,aşa cum trebuia să facă şi cea veche. Iar acum, nişte oameni propun introducerea ei în benzină, poate pentru că nu avem abţibilduri, sau poate pentru că acolo îşi pierde mai uşor urma.

Nu am maşină şi nici nu vreau. Prea multă bătaie de cap, prea multe taxe. De ce m-ar interesa această taxă, atunci? Pentru că aşa se poate dubla, tripla ORICE TAXĂ, deoarece ,noi, cetăţenii, avem memoria scurtă. Deoarece am învăţat de mici afurisita de zicală ,,capul plecat sabia nu-l taie” şi nenorocita de poezioară ,,căţeluş cu părul creţ…”

Ştiu că că mulţi vor sări în sus din cauza acestui titlu, dar lucrurile cam aşa stau. Teo Peter a fst ucis de două ori - mai întâi de un soldat beat ( soldaţii americani nu sunt nici ei profesori universitari sau fete de pension, sunt tot nişte maşini cu muşchi şi fără creier, programate să lupte, ca orice soldat de pe lumea asta, fără mulţi neuroni, antrenaţi să ucidă. Acţionezi iute, sau mori). A doua oară Teo Peter a fost ucis de noi şi cei care ne reprezintă.

1) Poliţia nu a fost capabilă să ia probe de sânge de la locul accidentului, ca să stabilească faptul că Teo Peter se afla în taxiul făcut ţăndări. E o procedură standard, simplă şi pe care o face orice criminalist cât de cât antrenat. Ai noştri au acţionat ca nişte ghioage. Dacă îşi făceau treaba calumea, existau TOATE probele la dosar,inclusiv cele ADN, nişte poze cu victima etc. Aşa, există ceea ce justiţia americană numeşte ,,reasonable doubt”, adică ceva care nu poate fi dovedit fără umbră de dubiu.

2) La nepăsarea poliţienească se adaugă nepăsarea crasă a şoferului de taxi. El a mers cu viteză mai mare decât cea legală (la fel şi soldatul american), el a pus viaţa clientului în pericol şi apoi s-a dat pitic şi a REFUZAT să depună mărturie în proces, deşi i se plăteau cheltuielile de transport. A REFUZAT. El era cel care putea să spună ,,da, acesta e omul care se afla în maşină cu mine, da, acesta e cel care a murit lângă mine'’. Oare doarme bine noaptea ?! Probabil că da, pentru că dacă VanGoethem doarme bine, de ce ar avea coşmaruri şoferul nostru de taxi ?

3) Un expert american a venit să studieze locul faptei. A calculat viteza, a măsurat strada şi a ajuns la concluzia că vina este a ambilor şiferi :dacă MĂCAR unul dintre ei ar fi mers cu viteza legală, nu s-ar fi întâlnit şi accidentul nu ar fi avut loc. Nu am auzit ca şoferului de taxi să i se impute ceva, să i se ceară ceva. E alb ca neaua ( Doamne fereşte să nimereşti în maşină cu aşa specimen!), ba chiar a dispărut din poveste,deşi este personajul-cheie al anchetei.
4) Acelaşi expert american - altfel o persoană respectabilă şi chemată în multe cazuri complicate de acest gen , a constatat că semnul de circuaţie de la intersecţia morţii este meschin de mic şi pitit între frunzele unui copac ( e drept, în SUA sunt uriaşe şi puse la vedere) . După trei ani semnul de circulaţie e la fel de mic şi la fel de bine pitit între frunze, semn că nici celor care administrează Bucureştiul, nici celor de la poliţia rutieră nu le pasă defel. Dovada : între timp în locul acela continuă să se producă accidente mortale.

Sigur că Armata americană a făcut tot ce a putut să îşi apere omul. Nu din dispreţ faţă de poporul român, ci din solidaritate soldăţească ( şi ai noştri fac la fel, dacă vă amintiţi cum un anume colonel Bernevig a scăpat după ce a spulberat două bătrîne la Ciolpani ) . Dar noi le-am furnizat toată ,,muniţia”. Cu amărăciune spun că înainte de a le cere altora să ne respecte, trebuie să pretindem respect din partea autorităţilor române şi a concetăţenilor noştri. De aici trebuie început şi aoi, să pretindem respect de la alţii. Aceasta mi se pare lecţia tragică primită de la Teo Peter.

Înţeleg durerea familiei lui Teo Peter, dar nu înţeleg cum îşi închipuie cineva că preşedintele american poate ,,pune o vorbă'’ sau poate trage de urechi justiţia ?!! Am uitat că Bill Clinton a fost anchetat de un procuror care l-a vânat timp de 8 ani ? Credem că  în democraţiile adevărate preşedintele primeşte/dă telefoane procurorilor, judecătorilor ?! Ei bine, nu. Iar a cere aşa ceva nu arată decât o mentalitate orientală, unde totul se rezolvă cu peşcheşuri şi pile. Ar fi a doua lecţie pe care trebuie să o tragem din moartea tragică a lui Teo Peter.

Un Summit într-o capitală aproape evacuată e destul de neobişnuit. Un Summit fără proteste e şi mai neobişnuit. Şi, dacă nu erau, ar fi trebuit inventate, ca să lăsăm impresia unei democraţii. Dar am avut puţin noroc. Mai întâi au fost prinşi ,,anarhişti” la Calafat! Cu broşurele şi - culmea infracţiunii, mici dicţionare de fraze utile în limba română. Poliţia s-a îmbăţoşat şi a prins ,,infractorii” care nu sunt de acord cu NATO. La Calafat! Apoi au apărut 40 de tineri, care au închiriat o hală la fosta uzină Timpuri Noi - departe de orice zonă ,,zero”- înarmaţi cu bannere şi vopsele. Au încălcat vreo lege ? Nu. Au avut o altercaţie cu un paznic. Asta înseamnă o amendă. Dar nu, poliţia a descins aşa cum nu e capabilă la bătăile dintre clanurile ţigăneşti, şi i-a umflat. Curat neconstituţional! Dar au fost băgaţi în dube şi duşi la poliţie, cu ochii umflaţi şi picioarele rupte. În sediul poliţiei au stat multe ceasuri ca poliţia să descopere ce legi au încălcat! Adică brava poliţie română a dat cu bâta în baltă şi a arătat ce ţară frumoasă avem, câtă libertate şi consens, ce vigilente sunt forţele de ordine să nu mişte nimeni în front şi toţi să gândim la fel! Apare şi la noi un firicel de protest anti-NATO? Poliţia dă în clocot. Ei bine, ceva ce nu promitea să fie protest, ci doar un fîs, tocmai s-a aşezat pe prima pagină a ziarelor, datorită şi numai datorită unor inşi care au gândit cu cizmele.

Citesc că Regele Carol I se întoarce la Palat. E vorba de statuia sa, care ar trebui aşezată în Piaţa Palatului Regal. E un lucru bun.

A existat o statuie minunată, făcută de Ivan Mestrovici,în Piaţa Palatului. Unii spun ,,croatul Mestrovici”. E mai mult decât atât - este unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, iar statuia lui Brătianu, din faţa Muzeului Literaturii Române, este opera lui Mestrovici. (Statuia aceea pe care puştii desenează grafitti, aşa cum câinii fac pipi! ). Statuia lui Carol a fost topită şi din bronzul meşterit de Mestrovici s-a născut Lenin. Acu’, şi acela a ajuns la lada ce vechituri, iar statuia lui Carol se va întoarce la locul ei. Nu în forma dată de Mestrovici (deşi se vorbeşte de ani de zile de realizarea unei copii, costisitoare, dar frumoasă ), ci realizată de un domn Florin Coldre. E român de-al nostru, aşa că merită să ia banii. Nu s-a decis cât de mare va fi statuia, dar un lucru mi-a atras atenţia în fotografiile publicate în ziare : calul are piciorul din faţă ridicat în aer. În limbajul statuilor ecvestre asta înseamnă că omul a murit în bătălie. Dacă a murit în patul său,de moarte bună, calul stă cuminte cu picioarele pe soclu. A murit Carol I în bătălie şi eu nu ştiu, sau sculptorul nu a învăţat o regulă elementară la şcoala ? Asta ar fi o problemă, care poate fi remediată, pentru că suntem, încă, în stadiul de machetă. Şi cred că am depăşit momentul când falsificam istoria numai ca unii să pară viteji , tineri şi frumoşi. A doua problemă e e că locul e deja aglomerat. Chiar înghesuit.
Piaţa Palatului seamănă cu vitrina cu iepuraşi de porţelan din sufrageria vecinei de la cinci. Lipsesc mileurile , dar în rest, a fost procopsită cu următoarele : o statuie a lui Maniu, înfăşurat în nişte feşe, ca să nu se desfacă în bucăţi, aşezat pe un tron de metal şi cu un pom tot de metal, lângă; alături s-a aciuat o ţepuşă de marmură cu un cartof (?!) în vârf şi un zid mititel alături, pe care sunt scrise numele celor căzuţi în Revoluţie; de peste drum, de lângă biserica Creţulescu ne priveşte o altă hidoşenie numită statuie: capul şi umerii lui Corneliu Coposu, cocoţaţi pe un soclu înalt; sub ferestrele fostului Senat,ex-CC,ex- Minister de Interne e un triunghi de marmură, tot pentru memoria revoluţionarilor din ‘89. Pe scurt, o mare înghesuială de obiecte, numite pompos statui. Urâte şi scumpe. Mai lipseşte arteziana cu dragonul şi Isus cu ceas în loc de inimă.

Unde va încăpea şi statuia lui Carol I ? Să nădăjduim că vor fi mutate celelalte orori ? Să sperăm că vor înceta coteriile dâmboviţene şi se va face o copie cinstită după statuia lui Mestrovici ?

Nu am nimic împotriva nici unuia dintre simboluri. Fiecare merita o statuie, ba chiar cred că Bucureştiul e sărăcuţ în monumente. Dar asta nu înseamnă să răsturnăm sacul cu orori oriunde îi tună cuiva. Nu vorbesc de grămezile de bani aruncate pe nişte lucruri chicioase, ci de faptul că oraşul e pe zi ce trece mai urât.

În urmă cu două zile am văzut casa de pe strada Clemanceau, din spatele Ateneului. ,,Am văzut ” e mult spus, pentru că nu a mai rămas decât puţin din partea de jos. Vila a fost demolată cu o asemenea viteză, încât nici un protest nu a avut timp să se articule. Dar lista clădilor frumoase, mai ales în centru, un fiecare centimetru e calculat în aur,nu s-a închis. Pe ea aud că se află casa lui Dinu Lipatti ( bdul Lascăr Catargiu /fost Ana Ipătescu/colţ cu Visarion), o casă frumoasă cu o grădină mare, în care ar încăpea numai bine un bloc cu ţâşpe etaje, iar pe Calea Victoriei colţ cu Sevastopol mai e o clădire abandonată, cu ferestrele oarbe şi în geamul căreia cine a scris grijuliu ,,Nu parcaţi, cad bucăţi din balcon”. Înţeleg că pietonii pot să treacă şi mă gândesc că o parcare ar fi tocmai bună acolo, după atâta grijă câtă se arată maşinilor şi cât de puţină vechiului Bucureşti. Şi asta mai ales că la câţiva metri mai în jos pe Calea Victoriei, pe colţ cu Frumoasă, în locul unui frumos (sic!) bloc interbelic, cu farmacie la parter, e în toi un şantier , pe care se va ridica, aţi ghicit, un bloc! Bucureştiul se dărâmă pe bucăţi, sub ochii noştri şi asta pentru că primarii de până acum - de la Halaicu şi Lis, la Băsescu şi Videanu, ajuta’i de consilierii municipali ;i de primarii de sectoare - adică toate partidele, dar TOATE -nu au dat o lege a Capitalei, în care să se stabilească înălţimea maximă a unei clădiri (teoretic era Inter-ul, practic acum e BRD-ul din Piaţa Victoriei), nu au stabilit că patrimoniul arhitectonic al oraşului (unul dintre ultimele din Europa cu multe case în stil art nouveau şi eclectic) TREBUIE păstrat, unde se fac cădirile noi, dacă se fac între cele vechi să respecte arhitectura , să nu le facă în parcuri (Bordei), păduri (Băneasa), ştranduri ( Tineretului) sau pe terenuri sportive.

În Rusia există o lege interesantă: dacă un imobil ia foc şi se prăbuşeşte în incendiu, terenul revine primăriei. Cum vechii proprietari nu vor să renunţe la casele lor frumoase, incendiile sunt destul de dese. Nu există nici o legătură dovedită între primărie şi incendii, dar aşa s-a făcut loc multor hoteluri şi blocuri noi, aducătoare de bani, nu şi de frumos. La noi, resemnarea mioritică e la fel de eficientă.

Dragi bucureşteni, vechi şi noi, veţi locui într-un oraş urât, fără personalitate, un oraş de birouri (asta e, dacă avem o economie înfloritoare !), cu locuri la fel de neprietenoase ca Balta Albă, Drumul Taberei sau Colentina. Nu mă bucură deloc lucrul acesta şi nu înţeleg de ce, cu cât visăm mai mult la o ,,casă pe pământ” cu atât mai abitir demolăm şi înălţăm păduri de blocuri.

Mă întreb cine va mai sluji prin biserici, deoarece BOR are pretenţii multe, dar cadre puţine. Prima oară a fost dorinţa de a introduce religia în şcoli. Nu am să pun în discuţie ideea în sine de a introduce religia în curriculă, în vreme ce creaţionismul a fost scos, cu alte cuvinte copiii învaţă o singură variantă a apariţiei omului pe Pământ , cea din Biblie. Teoria darwinistă, nu. Aş avea multe de spus pe tema aceasta , dar să o luăm ca pe un fapt : după Revoluţie am dat jos portretele cu Ceauşescu şi pentru că se vedea locul gol, am pus iute în loc icoane. Am scos socialismul ştiinţific din programă şi, ca să nu rămână rubrica neacoperită, am pus în loc religia. Răul cel mai mare este că biserica nu avea şi nu are nici acum oameni pregătiţi să ocupe puzderia de catedre ( de la primară la gimnaziu) de la sate şi oraşe. S-a cârpit cum a putut : cu doamne binevoitoare, dar fără multă înţelegere a fenomenului spiritual, cu studenţi, ba chiar cu tinerei care aspirau la statutul de diacon. Oameni pe care nu i-ar fi îngăduit niciodată să slujească în biserică, dar numai buni să formateze minţile copiilor. În opinia mea era mai bine dacă se apela la vechea şcoală de duminică. Pentru cei care nu sunt de acord îi rog să îşi închipuie că Vasile Corogeanu a ajuns profesor la şcoală. Corogeanu, acela de la Tanacu! Cât de în siguranţă v-aţi simţi să vă lăsaţi copilul cu un asemenea om, şi câţi or bântui prin mânăstiri, măcar din mila călugărilor, dacă nu din alte cauze!?Pentru că duhovnicii cu har, precum regretatul părinte Galeriu, sunt mai rari. Prin urmare, decât cineva ca preotul roşcovan de la Tanacu,mai bine îţi duci copilul la preotul din cartier, ale cărui calităţi şi defecte le cunoşti. Ştiu cazuri în care ,,profesorii” erau studenţi, cu mult zel, dar fără adâncime spirituală, răbdare şi bunătate. În fine, pe scurt, e nevoie de multe cadre ca să acopere toate şcolile patriei.

Biserica trimite preoţi şi în spitale, şi la armată şi în puşcării. Adică, alţi oameni.

Considerînd că pot face de toate, BOR s-a gândit să le dea dezlegare şi la posturile ocupate de mireni,deocamdată consilieri locali şi judeţeni. Prin anii ‘50 circula o vorbă , valabilă şi acum în înţelesul ei adânc : ,,Ca părintele Bulucea, când cu steaua, când cu crucea!” Vorba ,,steaua” se referea la steaua comunistă, adică părintele le făcea pe amândouă - şi politica lui Stalin, şi pe cea a lui Dumnezeu. Nu ştiu cum reuşea să le împace, dar cei 50 de ani de comunism ne arată că nu prea bine şi cel care a avut de pierdut a fost Dumnezeu. BOR vrea să recupereze, dar metoda nu e tocmai bună. Prin urmare, preoţii vor fi consilieri locali, judeţeni, vor merge la şedinţe şi mă întreb când vor mai deschide porţile bisericii? Sau vor pune orar pe uşă ? Oricum, e clar că e nevoie de mulţi oameni : unii la şcoală, alţii la armată, duhovnic la spital, preoţii din închisori (care ar mai putea aduce pe calea cea bună câte o oaie rătăcită) şi la consiliile locale şi judeţene. În puzderia de sate e nevoie de oameni, nu glumă.

Ultima dorinţă este ca preoţii să fie observatori observatori în Parlament. Nu chiar parlamentari, dar să îi ţină sub supraveghere. Nu mi-e limpede dacă vor fi ,,cu steaua sau cu crucea'’ ?! Adică alţi oameni, alte cadre.

Nu am auzit nici o vorbă despre construirea vreunui spital pentru săraci, instruirea de surori medicale şi medici în acest scop , nu am simţit dorinţa bisericii de a se ocupa de orfani şi să mai educe din aurolaci, să-i înveţe o meserie, să le facă un drum în viaţă, nici despre azile de bătrâni, sau să se îngrijească de cei neputincioşi, cărora nu are nici cine le lua o pâine sau o aspirină. Nu. Grija domniilor lor e alta - să aibă cât mai multe slujbe la stat şi să se amestece cât mai mult în politică. Ca părintele Bulucea…De năpăstuiţii vieţii să se ocupe mirenii, organizaţi în ONG-uri şi Cel De Sus.

Dar de câţi oameni e nevoie pentru toate acestea ?

Nu ştiu dumneavoastră, dar eu nu mă simt prea bine gândindu-mă că aş putea să mă spovedesc unui consilier din primărie. Sau că unul precum Corogeanu îl învaţă pe copilul meu mila Dumnezeiască. Sau, că, în ultimă instanţă, va supraveghea facerea legilor. Începem să facem paşi spre un stat condus de ayatollahi.

Am senzaţia că Bucureştiul e arendat pe vecie firmelor care asfaltează, sapă, pun borduri, strâmtează trotuarele, raşchetează asfaltul ca să îl toarne din nou , mai în toamnă, când vine burniţa, schimbă cabluri, ţevi, sapă , lasă o groapă plină de ţărână şi se întorc abia peste câteva săptămâni să o acopere, după ce  au săpat o groapă în altă parte, pentru ca şi alţi bucureşteni să aibă parte de praf şi ţărână. Dacă din Cosmos vezi Marele Zid Chinezesc , sigur vezi şi Marele Nor de Praf care acoperă Capitala României.

Firmele care fac aceste treburi sunt  aceleaşi. Muncitorii se mai schimbă,  pentru că sunt plimbaţi de la un şantier la altul. La sat, fiecare ţăran are ogorul său. Primăvara îl ară, toamna culege roadele. Aşa şi cu firmele care asfltează Bucureştiul. Fiecare îşi are bucata sa, pe care o ară primăvara şi îşi ia roadele din bugetul primăriei. Când se mai întâmplă ca bucureştenii să protesteze că asfaltul e prost răspunsul vine ca pentru proşti :  asflatul bun e scump, iar primăria săracă. Atât de săracă încât în fiecare an plăteşte noi asfaltări, aceloraşi firme, care şi-au împărţit oraşul precum ţăranii ogoarele : de aici până aici sap eu,  mai încolo sapi tu, două străzi mai încolo e parcela mea. Şi aşa avem de lucru toată viaţa, ca orice gospodar cu minte.  Apropo,  Mihai Bravu, aflat în fieful mult-lăudatului primar de la sectorul 3, finul Negoiţă, e deja ,,vălurit”‘, aşa că ar trebui reparat, cel puţin după părerea mea de plătitor de taxe.
Părinţii mi-au tot repetat că suntem prea săraci să ne cumpărăm lucruri ieftine. Adică, alea ieftine se strică iute şi nu putem să ne lum pantofi, paltoane şi mobilă an de an.  Această idee vine în contradicţie cu ce ne spun primarii  de vreo  15 ani încoace. Cine să aibă dreptate ? Ei, care dau banii pe un asfalt prost şi ieftin, pe care îl spală prima ploaie, sau vorba aceea veche, datorită căreia mai am şi acum mobilă de la bunici ?!

Imi imaginez cum dimineaţa ,la cafea, edilii şi arhitecţii angajaţi prin primăriile bucureştene se întreabă ,,ce mai avem de demolat ?” Da, mai avem de demolat destul. Da, cred că Bucureştiul nu este destul de urât, cred că mai este loc suficient pentru clădiri înrudite cu Secţia de Poliţie nr. 1, de pe bulevardul Prezan , fostul Ana Ipătescu. Cei care nu au văzut-o, merită să facă o ,,plimbare la şosea'’ ca să vadă o expresie aproape perfectă a urâtului în arhitectură, care bate de departe vilele ţigăneşti cu turnuleţe (alea măcar sunt inspirate de nişte castele nemţeşti!). Ei bine, clădirea despre care vorbesc este făcută cu aprobare de la primărie, de la un arhitect plătit din banii bucureştenilor , după planurile unui alt arhitect (?!), construită de o firmă plătită şi ea din taxe şi impozite. Nimeni nu a făcut muncă voluntară ca să ridice oroarea în albastru şi inox. Între frumoasele case de pe bulevardul Prezan răsare un buboi albastru, semirotund, nici prea scund, nici prea înalt, nici prea lat, dar nici îngust, încercuit cu deja celebrele bare de inox ( la fel de hidoase ca şi turnuleţele de la hulitele vile ţigăneşti), cu termopane, desigur şi cu scări cu balustradă lucioasă. E atât de urâtă clădirea cu pricina, încât îşi taie respiraţia şi stabileşte un nou etalon şi record în domeniu. În locul acestei hidoşenii era o casă boierească, albă, cu o curte incercuită de un gard de piatră şi o intrare cu arcadă. S-a dus. Şi nu e singura. Puţin mai departe, la intersecţia dintre mareşal Prezan cu Visarion o altă clădire fermecătoare, e pe trei sferturi demolată. În urmă cu doi ai era bine-mersi, avea nevoie de oarece reparaţii, dar cine nu are?! Acum e acoperită de un cearşaf care ne avertizează - pericol de prăbuşire! Greu şi inutil de înţeles cum s-a ajuns la demolarea ei, cine a pus apostila pe cererea de a intra cu buldozerul într-o clădire scăpată de ochiul ceauşist. Oricum, casa nu mai are zile multe. De ce nu demolăm complet tot bulevardul, ca să facem în locul caselor nişte blocuri trainice, frumoase şi, mai ales bănoase ?!

Lucrul se întâmplă,însă, pe tăcute şi pe sărite. Clădirea în care până nu demult îşi avea sediul PRM, pe strada Georges Clemenceau (fosta Gabriel Peri) nr. 8-10, e pe cale să fie şi ea demolată. În locul geamurilor sunt nişte hăuri negre, iar vecinii se uită cu tristeţe cum şi această casă, ascunsă cumva în spatele Ateneului, va avea soarta celei de pe Visarion. Ce face Primăria, cum ne apără patrimoniul arhitectonic, cum rămâne cu ,,micul Paris'’ ? Răspunsul poate fi găsit şi pe strada Traian unde, până acum un an, la numărul 244, era o casă arătoasă, construită pe la 1800, cu vitralii şi o grădină prietenoasă,plină de  iederă. Casa era pe lista monumentelor de patrimoniu, dar din ea a mai rămas doar soclul. Totul în jur e demolat.

Şi, pentru că pomeneam mai sus despre Paris, acolo conservarea este obligatorie, iar primarilor sau proprietarilor nu le trece prin minte să demoleze istoria Parisului. Oraşul se dezvoltă, dar pentru asta a fost conceput fascinantul cartier La Defence, destinat afacerilor. Clădirile futuriste, din sticlă şi oţel îşi taie respiraţia. Este mai frumos decât New Yorkul, are personalitate, respiră şi, deşi grandios, nici nu te sufocă, nici nu te striveşte. Poate primarii bucureşteni nu l-au descoperit, încă, şi dacă nu au drum pe acolo, un simplu click pe net le poate lărgi orizontul cultural. Nu trebuie să dărâmi istoria unui oraş pentru ca să o înlocuieşti cu clădiri urâte, trase la indigo şi aşezate pe un teren nisipos, sub care, culmea ghinionului, mai e şi o falie tectonică!

Jean Sarkozy, fiul cel mare al preşedintelui Franţei, din prima sa căsătorie a devenit consilier general. A vrut să se facă actor,dar politica pare mai interesantă , aşa că, a candidat în Neuilly-sur-Seine şi a fost votat de 52 la sută dintre alegători. Un scor bun, pentru orice candidat. Dar tînărul nu este orice candidat, iar oraşul ales nu este unul oarecare - Nicolas Sarkozzy a fost primar în Neuilly-sur-Seine timp de 28 de ani. Prin urmare, un loc mai bun să îţi începi cariera, chiar dacă ai doar 21 de ani, nici că s-ar putea. Opoziţia susţine că asistăm la instaurarea unei noi “monarhii ereditare”. Aşa să fie?

Nu Franţa a lansat moda familiilor politice. Ele se găsesc peste tot în lume, în democraţii ca şi în dictaturi. Deosebirea dintre unele şi altele o face votul. În democraţii numele te mai poate ajuta - aşa cum l-a ajutat şi pe stranepotul lui Napoleon Bonaparte şi el ales consilier local, dar nu te menţine multă vreme într-un post dacă nu faci faţă. Asta nu exclude greşelile, deoarece farmecul democraţiei este tocmai imperfecţiunea şi posibilitatea de a fi perfectibilă. În dictaturi lucrurile stau diferit. Avem o lungă experienţă, atât noi cât şi alţi europeni mai noi sau mai vechi. Ar fi bine ca socialiştii să îşi măsoare vorbele, pentru că au susţinut regimuri în care ştafeta se plimba în aceeaşi familie, sau clanuri întregi au acaparat conducerea unor ţări. ,,Monarhiile roşii'’ au produssute de mii de morţi, pe când cele tradiţionale, sau cu ghilimele, din republicile democratice sunt repede sancţionate la prima deraiere.
Sigur că nu se poate să nu te întrebi dacă e posibil ca talentul şi ,,microbul politicii să se moştenească? Un mic inventar ne-ar putea ajuta să vedem lucrurile mai limpede.

Familiile de politicieni sunt o realitate. Să ne amintim că familia Bush a dat doi preşedinţi şi un guvernator. Şi Hillary Clinton, senator de New York şi fostă primă doamnă, vrea să devină şef la Casa Albă, iar procesul electoral care o poate duce acolo este atât de palpitant, încât americanii se bulucesc la vot. În Argentina, o astfel de rocadă chiar a avut loc: Kristina Kirchner, soţia fostului preşedinte Nestor Kirchner, a ajuns ea însăşi şef al statului. Fără îndoială însă, cea mai cunoscută familie de politicieni este Kennedy: un preşedinte, doi senatori şi deputat,nepot al lui JFK.

Regimurile dictatoriale sunt renumite pentru modul în care îşi transmit puterea, fără alegeri. În Coreea de Nord, după Kim Ir Sen a venit la conducere fiul său. Mai demult, în haiti, după Papa Doc a venit Baby Doc, un personaj la fel de crud şi dezaxat. În Cuba, şefia a fost preluată de fratele lui Fidel Castro. Cât despre România, lista Ceauşeştilor care au avut funcţii de conducere în stat este atât de lungă, încât e mai simplu să-i menţionăm pe cei care n-au ocupat aşa ceva. După 1989, moda politicii în familie s-a făcut o vreme mai discret, dar a continuat. Elena Băsescu este cel mai proaspăt şi mai criticat exemplu, cu atât mai mult cu cât cel care a contestat-o a fost excus din partid. Ceea ce în cazul lui George W. Bush nu s-a întâmplat. O dovadă că 18 ani de democraţie nu se compară cu 200. Daciana Sârbu, fiica fostului ministru al Agriculturii a avut şi ea parte de critici când a intrat în politică. Răspunsul a fost pe măsura democraţiei noastre pitice :,,noi,copiii de demnitari nu putem să avem un serviciu? ‘’(a citat din memorie,dar esenţa aceasta a fost). Desigur, dar nu direct la stat! Între timp, ne reprezintă în Parlamentul European. Şi familia Maior are talent la politică - tatăl, Stefan parlamentar şi fost ministru al educaţiei, fiul, George, parlamentar şi director la SRI.  Soţii Mitrea sunt şi ei deputaţi, iar în vremea când Rodica Stănoiu era Ministrul  la Justiţie, soţul era judecător la Curtea  Constituţională.

Lista se poate lungi şi întrebarea rămâne -  talentul în politică se transmite genetic ? Singurul răspuns pe care l-a produs până acum democraţia este votul.