Iul17th
Vineri, Iulie 17th, 2009
100 de mii de euro cheltuiţi pentru Zilele Focşaniului. Nu e singura paranghelie din ultimele luni. Am avut zilele oraşului Piatra Neamţ, la fel de scumpe, ale oraşelor Ploieşti, Călan, Paşcani, Sf.Gheorghe, Govora, Cavnic şi distracţia continuă cât e harta de mare. La Bistriţa se anunţă un Festival de folclor. Nu e singurul, avem o furie a festivalurilor, omagierilor, construirii de telegondole şi stadioane , orice numai să cheltuim. Îmi aduc aminte de nedumerirea lui Andrei Pleşu când era ministru al Culturii, în anii 90 - la fel de săraci ca şi cei de acum - de ce trebuia să dăm bani ca să serbăm 457 de ani de înfiinţarea comunei Prunişor? Nici măcar nu e o cifră rotundă!, s-a mirat domnul Pleşu. Răspunsul l-am găsit acum, în sloganul sub care s-au desfăşurat zilele oraşului Gura Humorului :,, Fie criza cât de mare, barabula e scăpare”
Prin urmare, să nu vă întrebaţi de ce nu sunt bani suficienţi ca să reparăm câteva şcoli, gradiniţe, spitale, de ce nu putem asigura asistenţa socială sau mări pensiile! Pentru în Bugetul fiecărei primării există capitolul ,,paranghelie.” Halal să le fie!
Posted in | 9 Comments »
Iul17th
Vineri, Iulie 17th, 2009
NASA a fost capabilă să trimită oameni pe Lună, dar nu să şi păstreze imaginile din 1969. Birocraţii au dat caseta video la reciclat şi au tras peste ea alte imagini. Curatorul Institutului Spaţial Smithonian, el însuşi fost angajat al NASA, a declarat că aceasta e ,,o problemă a întregului guvern federal - cei care lucrează acolo nu cred că e important să păstrezi momentele istorice.” Înregistrările cu primii paşi pe lună au fost refăcute cu tehnica de astăzi, după patru surse - imaginile păstrate de ştirile CBS, de Arhivele Naţionale, o înregistrare făcută în Australia şi una de pe un televizor.
Nu vreau să îi alimentez pe adepţii teoriei conspitaţiei - au dreptul la iluziile lor.
În schimb constat că birocraţii , indiferent de naţie , sînt la fel de proşti. Asta nu mă linişteşte, dimpotrivă.
Posted in | 1 Comment »
Iul4th
Sâmbătă, Iulie 4th, 2009
,,Sînt ca un om care s-a împiedicat brusc, în timp ce alerga” mi-a spus Lena într-o zi după ce ce aflasem că e bolnavă. Nu credeam că nu se a face bine, mă încăpăţînam să cred că totul va trece şi Lena va rămîne cu noi. Vroiam atît de mult să mai stea o vreme! Mă privea cu ochii ei mari, negri, scrutători şi blînzi în acelaşi timp şi nu zicea nimic. Nu vroia să îmi ia ultima iluzie. Magdalena Boiangiu era ca un mosorel : se trezea la 4 dimineaţa, îşi făcea cafeaua şi deschidea calculatorul.The Economist, Newsweek,Washington Post. Pe la 6 începea să scrie, fie articolele pentru Dilema, fie cronicile de teatru .Pleca la redacţie. Între timp sunau telefoanele, intervenţii la radio,invitaţii la televiziuni. Rareori refuza. ,,Ştiu ce înseamnă să îţi ceară şeful ceva şi să nu vrea nimeni să vorbească pe un subiect.Am mîncat pîinea asta la radio.” Seara mergea la teatru. Pe la 9 ajungea acasă. Cîteodată ne lungeam la o cană de vorbă şi atunci se făcea de 11 noaptea. Dimineaţa o lua de la capăt. Sau pleca să vadă spectacole în ţară. Erau zile cînd mergea cu autobuzul dintr-un oraş în altul, zile cînd se întorcea şi la două noaptea.
Magdalena Boiangiu era o specie pe cale de dispariţie – echilibrată, dreaptă, urbană şi plină de umor. Unora li se părea afurisită, pentru că nu minţea. Dar spunea adevărul calm, cu o înţelepciune blîndă, niciodată ,,de sus”, niciodată răstit sau cu vorbe deplasate, dar întotdeauna hotărîtă. Avea o minte sclipitoare, dublată de curiozitate şi înţelegere pentru scăderile umane. Nu avea înţelegere pentru mitocănia tot mai agresivă din jur, pentru reaua-credinţă, minciună şi oportunism.
Dacă vroiam să ştiu ,,pe ce lume trăiesc”, o întrebam pe ea, pentru că ştia întotdeauna direcţia corectă. M-a făcut să îmi placă politica externă căreia îi dezghioca cu răbdare regulile jocului, dar privea mai ales oamenii. Suferinţa lor conta pentru ea, iar birocraţia, fanatismul şi minciuna o scoteau din fire. Ar fi vrut mai mult bunsimţ pe lume. M-a făcut să mă întorc spre teatru, pentru că scria cronici pentru oameni, nu pentru colegii ei cronicari. Pentru că , deşi ştia că o priveam ca pe o autoritate absolută, mă asculta şi mă incita să vorbim.
Nu puteam să cred că femeia aceea micuţă, tunsă băieţeşte, cu mersul hotărît, mereu decisă să ajungă la ţintă, plină de energie, rîzînd în cascade, cu care puteam face haz de orice, nu se va face bine.A luptat pînă în ultima clipă cu discreţie, tenacitate şi demnitate. Nu ne-a împovărat cu suferinţa ei, nu s-a plîns nici atunci cînd ştiam că totul e insuportabil. Aşa că nu pot decît să îmi iau rămas bun aşa cum o făceam în fiecare seară: Toate bune. Pe curând.
Posted in | 1 Comment »