Blogul Doinei Doru

Din această dimineaţă despre Monica Lovinescu ar trebui să vorbesc la trecut. Dar nu pot. Zeci de ani i-am auzit vocea la radio Europa Liberă şi vocea aceea m-a ajutat să ţin calea dreaptă, a fost un adevărat zid între mine şi propaganda comunistă.Pentru generaţia mea, pentru cei dinaintea mea, Monica este un reper. O ascultam şi ştiam că există dreptate, există libertate, există artă şi bun gust, există democraţie şi reguli. Ştiam că trăiesc într-o lume anapoda, dar ştiam să deosebesc strâmbătatea de normalitate pentru că Monica Lovinescu era un reper. Monica nu ne-a urât pe noi, românii, deşi nişte români au incendiat -la propriu - biblioteca tatălui ei, criticul literar Eugen Lovinescu, i-au încarcerat şi ucis mama, au dat ordin să fie ea însăşi redusă la tăcere. Monica Lovinescu m-a învăţat să fac deosebirea între români şi ticăloşi. Tăioasă, dar niciodată cu ură, niciodată nedreaptă. Monica Lovinescu a fost unul dintre puţinele repere morale pe care le-am avut în perioada întunecată a comunismului şi îi mulţumesc pentru că vocea ei, vorbele ei, au stat între mine şi spălarea creierului practicată pe tote căile în România comunistă. Îi mulţumesc că m-a învăţat să judec cu propriul meu cap.

Simţeai ascultând-o o imensă demnitate. O imensă generozitate. Să ne gândim doar la cele două apartamente - unul în Bucureşti, recuperat cu greu , pentru că era locuit chiar de securistul care i-a persecutat mama -, iar celălalt la Paris, pe care le-a lăsat tot românilor. Generozitatea aceasta se simţea dincolo de fermitatea judecăţilor , fie literare, fie morale.

Unii răsuflă acum uşuraţi că au scăpat de privirea ei scrutătoare. Alţii sunt uluiţi şi îndureraţi. Mie îmi este dor de vocea ei, de judecata ei limpede, de adevărul pe care îl spunea drept, fără ocolişuri. Dar Monica va trăi atâta vreme cât vom vrea noi, atâta vreme cât vom încerca să ne ridicăm la înălţimea principiilor ei. Monica Lovinescu, o femeie micuţă şi fragilă, a luptat cu un întreg sistem represiv cu o singură armă - cuvântul. E lecţia pe care nu trebuie să o uităm.Doamna Monica Lovinescu a câştigat bătălia pentru adevăr.Ştiam că e bolnavă şi totuşi, în ciuda tuturor evidenţelor , credeam că se va face bine. Nu credeam că va pleca vreodată. Cel puţin nu în timpul vieţii mele. De aceea despre Monica Lovinescu refuz să vorbesc la trecut. Ea este, pentru că a clădit ceva ce nu se mai poate dărâma.

Drum bun,Monica!

PS

Pentru cei care nu ştiu despre cine vorbesc aici mai există o şansă să o vadă, să o audă în filmul lui Alexandru Solomon ,,Razboi pe calea undelor”.