Jean Sarkozy, fiul cel mare al preşedintelui Franţei, din prima sa căsătorie a devenit consilier general. A vrut să se facă actor,dar politica pare mai interesantă , aşa că, a candidat în Neuilly-sur-Seine şi a fost votat de 52 la sută dintre alegători. Un scor bun, pentru orice candidat. Dar tînărul nu este orice candidat, iar oraşul ales nu este unul oarecare - Nicolas Sarkozzy a fost primar în Neuilly-sur-Seine timp de 28 de ani. Prin urmare, un loc mai bun să îţi începi cariera, chiar dacă ai doar 21 de ani, nici că s-ar putea. Opoziţia susţine că asistăm la instaurarea unei noi “monarhii ereditare”. Aşa să fie?
Nu Franţa a lansat moda familiilor politice. Ele se găsesc peste tot în lume, în democraţii ca şi în dictaturi. Deosebirea dintre unele şi altele o face votul. În democraţii numele te mai poate ajuta - aşa cum l-a ajutat şi pe stranepotul lui Napoleon Bonaparte şi el ales consilier local, dar nu te menţine multă vreme într-un post dacă nu faci faţă. Asta nu exclude greşelile, deoarece farmecul democraţiei este tocmai imperfecţiunea şi posibilitatea de a fi perfectibilă. În dictaturi lucrurile stau diferit. Avem o lungă experienţă, atât noi cât şi alţi europeni mai noi sau mai vechi. Ar fi bine ca socialiştii să îşi măsoare vorbele, pentru că au susţinut regimuri în care ştafeta se plimba în aceeaşi familie, sau clanuri întregi au acaparat conducerea unor ţări. ,,Monarhiile roşii'’ au produssute de mii de morţi, pe când cele tradiţionale, sau cu ghilimele, din republicile democratice sunt repede sancţionate la prima deraiere.
Sigur că nu se poate să nu te întrebi dacă e posibil ca talentul şi ,,microbul politicii să se moştenească? Un mic inventar ne-ar putea ajuta să vedem lucrurile mai limpede.
Familiile de politicieni sunt o realitate. Să ne amintim că familia Bush a dat doi preşedinţi şi un guvernator. Şi Hillary Clinton, senator de New York şi fostă primă doamnă, vrea să devină şef la Casa Albă, iar procesul electoral care o poate duce acolo este atât de palpitant, încât americanii se bulucesc la vot. În Argentina, o astfel de rocadă chiar a avut loc: Kristina Kirchner, soţia fostului preşedinte Nestor Kirchner, a ajuns ea însăşi şef al statului. Fără îndoială însă, cea mai cunoscută familie de politicieni este Kennedy: un preşedinte, doi senatori şi deputat,nepot al lui JFK.
Regimurile dictatoriale sunt renumite pentru modul în care îşi transmit puterea, fără alegeri. În Coreea de Nord, după Kim Ir Sen a venit la conducere fiul său. Mai demult, în haiti, după Papa Doc a venit Baby Doc, un personaj la fel de crud şi dezaxat. În Cuba, şefia a fost preluată de fratele lui Fidel Castro. Cât despre România, lista Ceauşeştilor care au avut funcţii de conducere în stat este atât de lungă, încât e mai simplu să-i menţionăm pe cei care n-au ocupat aşa ceva. După 1989, moda politicii în familie s-a făcut o vreme mai discret, dar a continuat. Elena Băsescu este cel mai proaspăt şi mai criticat exemplu, cu atât mai mult cu cât cel care a contestat-o a fost excus din partid. Ceea ce în cazul lui George W. Bush nu s-a întâmplat. O dovadă că 18 ani de democraţie nu se compară cu 200. Daciana Sârbu, fiica fostului ministru al Agriculturii a avut şi ea parte de critici când a intrat în politică. Răspunsul a fost pe măsura democraţiei noastre pitice :,,noi,copiii de demnitari nu putem să avem un serviciu? ‘’(a citat din memorie,dar esenţa aceasta a fost). Desigur, dar nu direct la stat! Între timp, ne reprezintă în Parlamentul European. Şi familia Maior are talent la politică - tatăl, Stefan parlamentar şi fost ministru al educaţiei, fiul, George, parlamentar şi director la SRI. Soţii Mitrea sunt şi ei deputaţi, iar în vremea când Rodica Stănoiu era Ministrul la Justiţie, soţul era judecător la Curtea Constituţională.
Lista se poate lungi şi întrebarea rămâne - talentul în politică se transmite genetic ? Singurul răspuns pe care l-a produs până acum democraţia este votul.