Dalia Octavia Pusca

pentru ca subiectul e inca destul de caldut in starea mea de spirit si pentru ca tarisoara noastra are grija sa-l mentina asa la fiecare metru asfaltat sau nu de urbe, revin cu “cele doua romanii”…

stiati ca in buricul centrului istoric, intre coltea si sf.gheorghe, se desfasoara in splendoare o cladire noua cu vreo doua etaje care gazduieste o sala de sport si alte activitati de natura sa ne mentina sanatosi si frumosi?
stiati ca pe o laterala a ei se vede spitalul coltea, minunata bucata de arhitectura?
stiati ca pe cealalta laterala se asterne denivelata si rontaita de multe asperitati o strada cu niste cladiri asemenea?
stiati ca dintre “cladirile asemenea” unele sunt parasite, stand sa cada, altele sunt populate pe alocuri, tot stand sa cada? nu cunosc natura chiriasilor si situatia lor locativa legala, dar ce se vede pe geamul lor inauntru l-ar putea ingrozi chiar si pe borat cu tot kazahstanul lui!
stiati ca in fata cladirii, o strada nehotarata daca sa abunde in gropi, pietre sau pamant, cu sau fara baltoci si mocirla - in functie de vreme, se tine tare si decisa sa mai dea si in strada principala - aia care vine dinspre tineretului si unirii, se duce pana in inima domnului prim-ministru, merge mai departe la resedinta domnului presedinte si, depinzand de calea aleasa, se prelungeste catre mandra noastra casa a presei si unicul aeroport mai de doamne-ajuta? adica ulita aia, cea mai mare si mai lunga si mai importanta din capitala romaneasca?

stiati ca pe potecile astea secundare, alternand asfalt spart cu bolovani sau piatra cubica cioplita de secolele petrecute, se itesc cafenele, restaurante sau magazine moderne si scumpe, banci puternice in zidiri somptuoase, langa curti abandonate si murdare, case cu locatari galagiosi, scuipand seminte si injurand, ridicandu-si vocile si poalele in cap, ori pe ata la uscat sau pur si simplu batandu-se, oferind spectacol complet oricarui trecator, consumator, vizitator, turist?
stiati ca, daca nu sunt locuite, multele aglomerari de caramizi, retrocedate sau nu, se naruie sub apasarea ignorantei si nepasarii de ani buni?
stiati ca asa arata tot centrul vechi al orasului, daca nu chiar tot orasul si chiar toata tara romaneasca?
stiu ca stiati…

Am pus o foaie de hartie peste o revista Glamour. Am luat-o la intamplare de prin casa. Si scriu. Despre cele doua Romanii.

S-a tot vorbit si se stie, s-a tot discutat si se cunoaste… Una e mai pregnanta si mai izbitoare, mai trista si saraca, fara sanse sau mari bucurii. Cele doua Romanii se inrudesc si se tolereaza reciproc. Nici nu poti fi sigur care o cucereste pe cealalta si o influenteaza, care face mai mult rau celeilalte si in ce fel sau care o ajuta sau o murdareste pe cealalta. Insa, coexista si se contopesc mai evident decat s-ar crede.
Romania rurala nici macar nu e foarte departe, in fundul muntilor sau al campiilor, acolo unde copiii merg kilometri prin paduri si frig la 4 dimineata sa ajunga la scoala dintr-un alt sat. Romania cu ulite de pamant iese la strada din suta in suta de metri pe DN1 si DN2, aici, aproape de noi. De la Voluntari sau Afumati, pana la Urziceni sau Buzau, Romania satelor mizere, cu garduri si case din chirpici mancate de vant, ploaie si vreme, iese la iveala in Europa 85 mai trist si mai dureros decat in orice catun de munte. A doua noastra tara e mai aproape de marea metropola si de orice drum care ne leaga de civilizatie decat s-ar crede si se desfasoara in plenitudine, fara splendoare sau pitoresc.
Copii tristi, cu haine ponosite si rupte care asteapta o rata intr-o statie darapanata, o fetita cu pantaloni murdari si fes rupt care vine pe o bicicleta veche de pe un drum plin de praf si pietre, o batrana care trage anevoios de un carut, o bodega “kitsch-oasa” la colt de sat, case si curti peste care cad gospodariile cu totul intr-o dezordine ca dupa bombardament, soproane si pridvoare in care n-ai loc sa te misti, gradini in paragina… Si intre ele, soseaua asfaltata cu chiu cu vai pe care trec Cayenne-urile si Bmw-urile de ultima generatie.
E intotdeauna dezamagitor sa merg acasa. Singura frumusete a drumului spre Buzau raman peticele de padure inca nedefrisate de marii proprietari de ansambluri rezidentiale si maretia apusurilor violet-rosiatice care-mi “lumineaza” calatoria. Realizez de fiecare data ca sunt atatia oameni pe lume mai putin norocosi decat mine si gasca mea din orasul natal.
N-a fost si nu va fi vreodata Buzaul Beverly Hills sau Paris. Insa, ma gandesc cu drag la rasaritul de deasupra scolii 5, la Piata Daciei si Hasdeul care se vedeau curate si luminate de pe balconul meu sau bulevardul Unirii, de la geamul Oanei si minunatia de cartier unde statea Monika. Crangul cu oraselul copiilor, Dragaica, bazinul, sala sporturilor, terenul de tenis (unde chiuleam in liceu 
Nu stiu cat e vina oamenilor in propriile case si cat e vina celor care nu gasesc de cuviinta macar sa asfalteze un drum sau sa renoveze o scoala. Nu stiu cat conteaza pt unii sa-si infrumuseteze gradina, comparativ cu importanta de a lucra pamantul zi-lumina si a creste animale, astfel incat sa poata pune seara pe masa o branza si o mancare de cartofi. Nu stiu cat timp si chef au oamenii astia sa se mai gandeasca la rasarituri de soare sau la estetica locului in care traiesc.
Imi e clar insa ca e departe momentul in care cele doua Romanii isi vor atenua discrepantele.

Revista Glamour pe care scriu, probabil cumparata de nepoata-mea, e glossy, aurie, cu “o englezoaica la Hollywood” pe coperta. Fetita aia care astepta zgribulita rata (cu scaune rupte si mirosuri imputite divers) nu parea genul care sa cumpere o astfel de revista la “7,90 numai cu cadou” si concurs “castiga o vacanta exotica in Tunisia”. Nici Bravo Girl nu cred ca si-ar fi dorit sau permis. Probabil tot ce-si dorea era sa ajunga mai repede acasa…

Cel mai greu lucru este sa creezi o piesa vesela.
Esti trist si descurajat sau dezamagit - iti descarci frustrarile, defulezi intr-o poezie amara, intr-o balada, intr-un rock isteric sau hip-hop revoltat si revoltator.
Esti fericit, bucuros, vesel - momentul este fulgerator, arde in tine intr-o clipa, il traiesti scurt si repede sau dureaza ceva mai mult cat sa ai si habar ca ti se intampla, sa apuci sa-l gusti, sa-l savurezi pret de mai multe secvente temporale.

Dar incearca sa-l canti, sa-l scrii, sa-l descrii. Si, pe cat posibil, fara sa dai in comedie. Ori pari infatuat sau ridicol, ori sigur usor infantil.
De asta orice refren, orice piesa de teatru sau orice alte forme de creatie, vesele si optimiste, nu doar transmit o candoare a inocentei, o doza clara de pueril, dar par si suna a jocuri de copii. E foarte greu sa le faci in asa fel incat sa nu calci linia atat de fina a ridicolului, a caraghiosului.
Dar se poate. S-a mai putut si se va mai putea.

Extinzand aria… Care dintre noi n-am fost fericiti o clipa, n-am chicotit sau nu ne-am hlizit, n-am simtit nevoia sa radem, sa ne bucuram in momente total inoportune si neconcordante cu circumstantele? Si ne-am abtinut! Care dintre noi n-am simtit s-o facem, dar ne-am rusinat la gandul ca nu e momentul sau ca o sa se rada de noi? Si ne-am oprit! Care dintre noi n-am fost in situatii, la munca, in lume, la piata, in autobuz sau pe strada, cand am simtit sa radem de ceva sau de ceea ce ne-am adus aminte? Sau pur si simplu sa plecam un minut, sa fugim putin, sa evadam cumva, dar ne-am reprimat pornirile de teama sa nu fim luati de nebuni si de prosti sau doar…. pt ca “nu se face”…
Responsabilitate, maturitate, bugete, rate… Tristete, prefacere, refulare, nefericire?
Cu riscul rizibilului, am fi cu totii mai fericiti daca ne-am injecta putina copilarie si visare atunci cand ne vine si ne cere ceva din noi asta…
E greu. Dar se poate.

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/MJZjpzOdqhY" width="425" height="350" wmode="transparent" /]
[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/7pgh3tlia10" width="425" height="350" wmode="transparent" /]

Povestind Bucurestiul are in plan colectarea, pe site-ul cu pricina, de diverse narratives centrate pe Bucuresti, fie ele texte, poze sau filme - urmata de selectarea (la sfirsitul lui februarie) a 12 povestitori mai de soi dintre participantii sub 30 de ani si plimbarea lor prin niste workshop-uri cu profesionisti mai mult sau mai putin celebri, din care sa rezulte un event preponderent expozitional, dar garnisit si cu ceva spectacol, atit in ’sala de expozitie’, cit si afara, in strada mare, pe la sfirsitul lunii mai. Exista si niste planuri de follow-up, unele mai spectaculoase, altele mai meschine - dar, ‘tehnic vorbind’, proiectul, in actuala sa forma, se incheie la sfirsitul lunii mai.

Intrati pe site, daca va intereseaza, de preferat cu Firefox… Gasiti acolo toate informatiile despre proiect si participare.

multe aberatii am auzit in viata asta, dar unele sunt atat de coplesitoare, incat e pacat sa nu le amendezi. si tin sa mentionez din start ca “aberatie” e un termen prea fin pt. felul in care ar putea fi catalogat postul “Mai cedaţi locurile alea în metrou, bă!”, al vestitului zoso (fara punct ro )

nici nu-mi pasa daca a facut-o special sa starneasca polemici in scop de trafic. mi-e egal daca intr-adevar crede ce a scris sau nu.

prin ‘90 strigau unii la “dinozaurii” din muzica usoara romaneasca sa se retraga, sa lase locul tinerilor. intre timp, nu doar s-a dovedit ca e loc pt toti sub soare, dar ne-am mai si apucat apoi sa facem topuri ale tuturor timpurilor, sa scoatem cd-uri de colectie si sa ne balanganim nostalgic pe la chefuri pe ritmuri prerevolutionare de Angela, Cotabita sau Aura Urziceanu si multi altii, culminand cu Dan Spataru sau Gica Petrescu… in plus, daca se intampla sa fie din “necedati” - decedati, pe unii ajungem chiar sa-i si idolatrizam. cam ipocriti, nu?
punem pariu ca se aplica aceeasi regula si-n actorie?
in privinta actorilor si locurilor din metrou ale lui zoso, din start se incalca elementarele bune maniere. de obicei locurile se cedeaza celor in varsta, nu invers. deci, oricum, in cazul de fata analogia nu are nici logica, nici relevanta.

apoi, sa spui ca-i respecti pe Rebengiuc, Stela, Arsinel si Nicolaescu, dar sa li te adresezi cu “BA” e deja alta dovada de lipsa de bun simt.
cat despre cum si de ce se misca anevoios Dem Radulescu spre ATF in ultimii ani ai vietii, personal, si din respect pt dascalii mei, dar si in general pt. oamenii invatati care au avut si mai au ce transmite noilor generatii, mi se pare deja o blasfemie.

si ar mai fi multe de spus: cum George Ivascu mai nou conduce Teatrul Metropolis, si o face chiar foarte bine, iar in postura asta ar putea oricand sa joace orice rol si-ar dori; cum Teatrul de Revista a produs si mai produce noi talente, care apar chiar si la televizor, poate spre surprinderea unora; cum exista multe locuri unde “se produc” noi generatii de stand-up comedieni, chiar si pe tv, din nou poate spre surprinderea unora; cum Slava Domnului s-au facut si se fac atat spectacole prin toate teatrele, cat si filme sau seriale, unde apar o gramada de tineri talentati. din nou, surprinsi? si s-ar mai face, daca si industria de la noi ar functiona bine….

n-are rost sa explic cum si de ce aleg unii regizori sa colaboreze cu anumiti actori, nu?
n-are rost sa tin teorii despre tipologii, posibilitati de a face sau nu anumite roluri, in functie de fizionomie, voce, privire, atitudine, podoaba capilara si mai ales varsta, pornind bineinteles din start de la premisa ca talentul nu lipseste din ecuatie.
n-are rost sa spun ca in niciun caz nu mi-ar placea un Rege Lear tanar (grizonat de d-na Eta de la machiaj din Nottara, cu niste solutii numai de ea stiute), in locul oricarui mare si bun actor in varsta al pamantului astuia romanesc.
si, mai presus de orice, n-are rost sa spun ca sigur nu din cauza Stelei Popescu n-am fost eu aleasa de Bocsardi pt. Ofelia, asta-vara. in schimb, o alta actrita a luat rolul. si, culmea, este chiar tanara… din nou surprinsi adeptii lui zoso, nu-i asa?
si, ca un final apoteotic si o analogie in logica inversa de “loc sub soare” sau in metrou a lui zoso, propun ca de acum sa nu mai permitem accesul pe plajele de la mare al niciunei mame sau bunici, niciunui bunic sau tata care sa obtureze peisajul si spectacolul incantator si plin de talent al unor exemplare mult mai virile, cu protuberante mult mai apetisante si erecte.  mai propun sa-i indepartam si pe “expiratii” de acasa, pt. ca oricum am crescut cu ei, i-am vazut incontinuu o viata intreaga si ne cam plictisesc de la o vreme. ocazie cu care scapam si de niste guri in plus la masa……. ce ziceti?
propun de asemenea ostracizarea oricarui academician, om de stiinta, istoric, scriitor sau profesor universitar (fie el de actorie sau biologie/chimie, etc.), pentru a nu perturba emanatiile apriorice(prin comparatie) ale mai tinerilor colegi.

lasand insa toate divagatiile la o parte, orice actor din noua generatie, pt. care isi fac multi atatea griji, isi doreste sa joace cu un monstru sacru, sa fure meserie, intelepciune profesionala si umana de la un astfel de om. si nu se va numi niciodata artist, actor, OM cineva care nu recunoaste valoarea, importanta si castigul respectarii inaintasilor si mostenirii lasate de ei. cat despre public, e liber sa aleaga si/sau sa dea note.

imi recunosc sincer naivitatea de a-mi bate capul, comentand in atatea paragrafe ceva ce ar fi meritat mai curand ignorat, nu pot totusi sa nu ma “amuz” la gandul ca… vom ajunge si noi la un moment dat, mai toti, pe locurile alea “necedate” din metroul lui zoso, indiferent unde si cu ce ne vom ocupa

P.S.: Dintre toate comentariile pro si contra ale aceluiasi post (saracii oameni, multi dintre ei…), unul chiar merita mentionat:

sergiocos a scris pe 9 Ianuarie 2009, 6:29 pm
@Zoso :baga si un post cu dinozaurii din lumea muzicii care trebuie sa plece sa-si taraie nepoteii prin parc, sa faca loc astora mai tineri… poti sa incepi cu Plant, Floyd, Cohen… nu se mai satura de bani, ii cauta moartea acasa… zi-i si lu’ Ozzy sa se retraga, ca parca e cam palid…

[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/blcvkFqeKac" width="425" height="350" wmode="transparent" /]

Propun exorcizarea demonilor si purificarea lui “Christmas”(”year̶ future.

Ne stim fiecare pacatele, fricile, demonii, aspiratiile, dorintele. Asa ca, fie ca cele rele sa se spele, iar cele bune sa se-adune. Pentru ca, dintre toate cate pot fi, poate cel mai trist si deloc productiv este sa fim bantuiti incontinuu de “fantomele” rele ale trecutului (orice forma ar lua ele).

Sa traim cum visam!

Un caz de cancer si nu doar…

Cititi aici povestea.

voi ce credeti?

cititi oriunde, cititi si aici.

Asa a fost viata mea din momentul in care am parasit orasul natal.
E ciudat.
Incerc sa-mi explic si altfel lucrurile decat prin greselile evidente sau circumstantele favorabile din timp.
Tocmai am realizat ca sunt unul dintre oamenii carora viata le-a dat a doua sansa in tot ceea ce au facut sau au inceput si n-au terminat, chiar si in relatiile cu oamenii.
Si, in ciuda momentelor in care sunt motivat sau nu foarte aspra cu mine sau foarte dezamagita, observ o data in plus ca de fapt ma incadrez destul de bine in randul optimistilor.

Dar, daca ar fi sa ma iau dupa multiplele mele incercari de a face robinetul din bucatarie sa nu mai picure, fara niciun succes insa, sper sa nu ajung in toate de la dublu la cvadruplu sau mai mult.:))